Devenim lacomi aşa cum devenim îndrăgostiţi, cu aceeaşi pasiune, aceeaşi generozitate, aceeaşi dorinţă. Aceeaşi plăcere. Dar „lăcomia este un defect urât”, scria contesa de Ségur, reluată în cor de numeroşi confraţi scriitori, susţinuţi pentru posteritate de dragile noastre mămici. Dar, nimic, nici măcar aceste poveşti de adormit copiii nu ne împiedicau să ne strecurăm în cămară unde băgam cu deliciu degetul în dulceaţa abia făcută, sau deschideam frigiderul ca să furăm o chiftea caldă încă, sau lingeam cu cupabilă delectare fundul unei cratiţe, acolo unde o spatulă generoasă lăsase o peliculă de cremă de ciocolată…

Aceste momente de plăcere copilărească s-au gravat pentru întotdeauna în memoria noastră. De neşters. Adulţi, ne-am epurat gusturile, am învăţat să apreciem mâncarea pentru delicateţea ei, pentru forţa sau echilibrul ei. Dar, venite din copilărie sau din vârsta adultă, lăcomiile noastre au asupră-ne o putere mult mai imperioasă decât cheful de o „mâncare bună”. Ele sunt iraţionale şi colorate cu o plăcere inegalabilă, inegalată.

Reclama

Lăcomia, bat-o vina?!

Lacom de ciocolată

Imposibil să trişezi în faţa unei bunătăţi! O prăpastie se deschide, se operează un vid mental, şi nu mai rămânem decât noi înşine faţă în faţă cu dorinţa noastră. Acesta este şi cazul meu şi vine de departe din pruncie, căci temperamentul meu lacom s-a revelat în ziua în care am împlinit un an. Am avut dreptul atunci la o bucăţică de ciocolată. Departe de mine indecizia, prudenţa sau dezgustul pe care această noutate ar fi putut să mi-o inspire, dorinţa şi jubilarea mi s-au afişat pe faţă. Instinctiv, chiar animalic, căci n-aveam decât un an, am luat bucata de ciocolată şi am băgat-o întregă în gură. Nu ştiu dacă mi-a plăcut, dar pentru prima dată în viaţa mea iubeam … cu pasiune, cu egoism! Găsisem prima „bunăciune” din viaţa mea şi de atunci un aer îndrăgostit, vorace, învins şi posesiv se etalează pe chipul meu, când mănânc ceva care îmi place.

Ciocolată, foie gras și câteva amintiri din copilărie

Reminiscenţele ne fac să ne plouă în gură şi ne inspiră cuvinte. Pentru Sergiu, ciocolata îi aduce aminte de mirosul laptelui matern. E evident, mai mult o impresie decât o amintire. O altă impresie rămâne gravată în memoria Adrianei, care se eliberează de îndată ce pune în gură o baclava:

Încep să defileze atunci toate peisajele din copilărie. E voluptuos, dulce ca Orientul. E soarele care luminează faţadele albe-albastre care domină marea. Evocarea ceaiului de mentă şi a seminţelor de pin mă umplu de nostalgie, nostalgia copilăriei, a fericirilor în cascadă.

Tandreţea ne inundă, ne umple şi şterge pentru o clipă timpul care trece. Regăsim atunci, în minuţioasa sa precizie, pacea. Irina se delectează cu „foie gras” de Crăciun, mai ales de Crăciun. Nu poate să disocieze plăcerea din context: masa frumos aranjată, prietenii şi familia. Sentimentul de confort pe care îl găsea în acest anturaj, acest cocon bine închis rămâne asociat pentru totdeauna cu această mică lăcomie.

Amintirea este prezentă, şi câteodată această supraputere a copilăriei ne urmăreşte. Astfel, atunci când Cristi gustă prima linguriţă din dulceaţa de vişine amare este apucat de frenezie. Dar, chiar și lăcomia lui însă are o profundă legătură cu nostalgia copilăriei. 

Mi-e imposibil să mă limitez, înghit totul înafară de ultima linguriţă, în omagiu mamei mele care mă ruga să învăţ să împart cu ceilalţi.

Minusculă concesiune făcută lumii exterioare, ultima limită a delirului megalo-maniac al copilului:

Puterea pe care o am asupra ciocolatei care se topeşte inexorabil în gură mi-aduce aminte de senzaţia, copil fiind, de a fi mai puternic decât Alexandru şi Atila reuniţi. Cum aş putea să restrâng sau să opresc voluntar, rezonabil, un sentiment ca acesta?

Presiunea trecutului ne dictează comportamentele, nu întotdeauna delicate, făcându-ne să uităm politeţea, curtoazia şi bunele maniere:

Când mănânc o mascotă, refuz şerveţelul. Îmi place să simt cum se topeşte o parte din ciocolată pe degete, ca să păstrez, încă puţin din încântare, lingându-mi degetele.

Împreună cu pofta vine şi priceperea …

Cum să te mulţumeşti cu o cremă de vanilie de supermarket, când ai cunoscut onctuozitatea datorată îndemânării unei mâini familiale? Cum să te bucuri de un orez cu lapte perfect, când eşti înnebunit de cel puţin lipicios al mamei? Imposibil! Reminiscenţele nu se mulţumesc cu aproximaţia. Nu se trişează cu dragostea! În căutarea unei amintiri, nu se face economie. Cine ar refuza să retrăiască un moment privilegiat, să regăsească în perfecţiunea unei mâncări dragostea mamei?

Lăcomia este legată ineluctabil de afecţiune. Atunci, ne agităm pentru a traversa tunelul ignoranţei. În această aventură gustul nostru se educă, se afirmă, pofta noastră se îmbogăţeşte căci descoperirile duc adeseori la cunoaştere. Învăţăm să echilibrăm miresme, să ne educăm nasul, devenim gurmanzi şi gurmeţi. Mai puţin instinctiv, plăcerea devine atunci intelectuală, fără să piardă din poezie. Maria devine ditirambică de câte ori gustă un fel al cărui acord este perfect:

O mâncare care aliază amestecuri de arome rafinate declanşează la mine o adevărată logoree. Am imediat nevoie să-mi pun în cuvinte impresiile, să analizez, să-i găsesc componentele. Plăcerea vine şi din produsele foarte simple: o brânză de burduf, de exemplu, a cărei fineţe, senzaţia granuloasă pe limbă, mă încântă, căci şi pipăitul este prezent în poftă.

Trufele, delicatesele și simțurile

Gândirea, tactilul, mirosul exaltă acest mic păcat al poftei. Odoratul, acest simţ adeseori neglijat în viaţa noastră grăbită, devine un determinant major în premizele poftei. Un abur, chiar fugitiv, ne duce spre transă mai sigur decât toate celelalte simţuri. Françoise, o prietenă franceză, se delectează cu mirosul de trufă, ciuperca parazită atât de rară:

Trufa, este visul în stare pură, produsul natural mitic prin excelenţă. Efluviile care se degajează sunt atât de echilibrate şi de diferite încât nimeni până acum nu a reuşit să le contabilizeze sau să le identifice pe toate. Trufa miroase a pământ, a trandafiri fanaţi, arome florale amestecate şi neindentificabile, efluvii de blănuri, de piele, de vânătoare… este produsul cel mai nebunesc din punct de vedere aromatic, a cărui producţie însăşi rămâne încă inexplicabilă, întâmplătoare şi destructivă căci unde creşte trufa nimic nu mai trăieşte, nici măcar un fir de iarbă. Nu este cel mai fabulos mister al naturii? De îndată ce o miros mă simt excitată, am chef să râd, să mă mişc, mă transportă într-adevăr.  Împreună cu un pomerol vechi de cinsprezece ani sunt în paradis. E pur şi simplu afrodisiac. 

Françoise adoră să fie satisfăcută intelectual, caută, ca toţi gastronomi, să regăsească echilibrul dintre cele patru gusturi esenţiale: sărat, dulce, acid şi amar. Produsul de bază este esenţial, mâncăii nu vor nici chimie, nici alchimie.

Un pui de ţară, crescut cu grăunţe, a cărui carne va fi fermă şi tandră şi pielea crocantă şi aurită perfect, mă satisface mai mult decât o ciulama sufocată de sos,

… explică Sergiu. Naturalul, întoarcerea la valorile tradiţionale, aceasta este plăcerea gastronomilor. Bucătăria lor este prelungirea muncii pământului şi a căldurii soarelui, ea trebuie să reveleze gusturile şi nu să le camumfleze. Plăcerea palatului, iată ce le place şi ei se exersează pentru asta.

Prima senzație pe care o încerc este întotdeauna fizică: o înţepătură sub limbă care mă face să salivez înainte să mănânc. Mi-ar plăcea atunci să fac să dureze plăcerea din gură, cu toate acestea, gesturile mele sunt mai rapide decât gândirea, nu mai mănânc ci devorez.

Pofta, lăcomia și senzualitate …

Mihai, care este la fel de gurmand pe cât este de cunoscător, este capabil să facă turul Bucureştiului ca să găsească acea jofră, pe care o înghite înainte de a ajunge acasă. Culpabilitatea nu reuşeşte să-i evite pe lacomi, senzualitatea şi egoismul palatului nu le sunt străine. Egoism, iată-ne din nou în universul copilului, colorat aici de senzualitatea adultului, de rafinamentul cunoscătorului. Se trăieşte clipa prezentă, izolat, concentrat pe propria bucurie. Cu toate acestea lăcomia este convivială căci vederea unei persoane care apreciază şi se delectează cu o plăcere asemănătoare plăcerii noastre, ne încântă. Cu toate acestea senzaţiile pe care fiecare le are sunt strict personale. În afară de asta mai e nevoie de anumite condiţii speciale. Nu se degustă la fel o cupă de şampanie la o aniversare cu douăzeci de persoane în jur sau aceeaşi cupă cu persoana iubită pe o plajă la asfinţit. Irina îmi spune:

O felie de pâine neagră, puţin prăjită şi acoperită cu unt sărat îmi provoacă o plăcere nemărginită, dar cere o punere în scenă extrem de precisă. Este ca atunci când mă curtează un bărbat care îmi place, corpul meu declanşează o producţie de morfină, devin euforică, simt aceiaşi delicateţe ca un sărut, iar când muşc aceiaşi violenţă ca în amor.

Lăcomia, pofta este de genul pasional, nimic nu mai există pe lume decât senzaţia, conştiinţa este redusă la zero, este de genul animal, senzual şi aproape sexual. Se ajunge la lăcomie aşa cum se ajunge la dragoste, într-un univers divin de o suavitate incomparabilă. Numai îndrăgostiţii pot vorbi aşa despre lăcomie, îndrăgostiţi de viaţă, de pământ, de copilărie, de tot ce e bun şi pierdem puţin câte puţin.

Aşa că, şşşt …., să-i lăsăm la lăcomia lor!

LASĂ UN MESAJ

Scrie comentariul tău
Scrie-ți aici numele aici