În școală, balada Miorița, mie una, nu-mi plăcea deloc! Nu-l înghițeam pe ciobănașul fatalist. Nu aveam afinități cu un astfel de om! Și, mă enerva și oaia personificată care vorbea singură, ca-n filmele indiene. Atunci, așa vedeam eu treaba cu balada națională.

Nu aveam pata pusă doar pe „Miorița”. Eram „hater” și cu alte personaje literare. Profa, ca să facă caterincă de mine, mai citea uneori, câteva fragmente din tezele mele. Râdeau colegii in hohote.

Reclama

Fefeleaga era o tipă disperată, iar Spânul era un șmecher tuns ca unul Cogeac de la TV.

Toți din neamul Șoimăreștilor erau niște sadici și niste țărani inculți.

În amândouă baladele nostre naționale personajele principale o mierlesc nasol! Ciobănașul moare pe Zen, împăcat, dar totuși victima unei crime, o crimă acceptată, un fel de sinucidere asistată. Manole, împreună cu calfele și zidarii o sfârșesc și ei nasol. Sunt lăsați pe acoperiș de către Negru-Vodă, probabil un antreprenor rău platnic. Nevoiți de împrejurări încercă să zboare. De fapt mor striviți pe caldarâm … precipitarea de la mare înălțime!

În Miorița, după mintea mea de 14 ani nu era nici un suspans! Pentru mine nu avea miză moartea ciobanașului. Asta am crezut eu, până în urma cu câteva luni. Nici acum la maturitate—vorba vine, nu mă prinsesem de ce a ars-o ciobănașul mioritic pe Zen și filozofie. Și, nici de ce behăia miorița antipatică toată balada.

Am ințeles și eu de curând tâlcul baladei Miorița. Unde? La un azil de bătrâni. Cand? În urmă cu câteva luni! M-am dus să fac o evaluare pentru Comisia de Expertiză Handicap, la un cămin de bătrâni din Băneasa. Subiectul, un veteran de război. Colonelul Mitică avea 88 de ani. Bătrânul era semiconștient, în stare de torpoare. Părea că doarme. Nu prea avea starea necesară  pentru evaluare psihologică.

La un moment dat, s-a ridicat puțin de pe pernă și mi-a zâmbit. M-a și complimentat! Mi-a zis că miros frumos. Apoi și-a tras așternutul puțin mai sus de umeri. S-a auzit ca un oftat și Moș Mitică s-a tirat!!! Doamne!!! Nu cred că a durat mai mult de cinci minuțele! Ce repede a tras cortina! Câtă senininatate, câtă împăcare și ce frumos! Mi-a zâmbit înainte să plece și a rămas așa, cu ochii deschiși, zâmbind spre mine! Nu înțeleg! Cum a reușit?! Probabil, a văzut raiul în zare chiar înainte să plece!

Deodată, observ că pe sub așternutul răposatului Moș Mitică, se distinge un contur aparte și o mișcare usor sacadantă, abia perceptibilă, ca respirația unei vietăți mici! Ce-o fi asta? Dau fără teama așternutul la o parte. Doamne! Ce îmi este dat ochilor să văd? Să văd, îmi zic, în afară de silueta lui Moș Mitică. El era îmbrăcat în pijama și stătea țeapăn ca toți morții, dar chiar la picioarele lui costelive, cine credeți că dormea?

Miorița!!! Era chiar ea, simbolul nostru național! Încolăcită la picioarele colonelului, dormea miorița bârsană!!! Albă ca spuma laptelui, dușmanca mea laie-bucălaie din referatul meu din școală! „Ce cauți aici?”, o întreb eu mirată. Miorița nu mi-a răspuns, doar a zâmbit și ea, cu același zâmbet ca Moș Mitică și apoi, ce credeți? Ce s-a întâmplat? Miorița mi-a făcut cu ochiul! Da, s-a prins că i-am prins șpilul! S-a bucurat că este în sfârșit înțeleasă.

Am simțit dintr-o dată că tot azilul miroase a fân proaspăt cosit, a pace și transhumanță. Așa vreau și eu să mor, așa ca ciobănașul mioritic și ca Moș Mitică. Împăcată cu mine, cu destinul și cu un fir de iarba în gură, cercetând la oițele de pe câmp.

Am făcut pace cu Miorița, cu Yalom, privind soarele în față.

LASĂ UN MESAJ

Scrie comentariul tău
Scrie-ți aici numele aici