Anul trecut, psihologul Bianca Uzea Babonea ne-a făcut o mare bucurie deschizând seria de povești terapeutice. Și, din ce știm noi, v-a plăcut mult povestea Crăciunului gabonez, dar și Miorița în vizită la azilul de bătrâni. Așadar, acum vă invităm să citiți povestea unchiului Manole!

* * *

Reclama

Acum vreo doi ani, am avut un client la sifonărie. Avea dificultăți în relaționare interumană. Nu înțelegea de ce prietenii lui se supărau pe el, când el era autentic și pe fața, și le spune adevărul verde crud. Îl acuzau că nu are tact, și că uneori ei nu au nevoie de adevărul lui. I-am spus o poveste. V-o spun și vouă acum. Uneori, starea de bine, fericirea aproapelui tău este mai importantă ca dreptatea sau ca adevărul!

Prin ’88, am facut excursie cu școală, la Curtea de Argeș , la celebra mânăstire. După ce am coborât din autocar, am intrat val vârtej în curtea mânăstirii. Am rupt coloana pionerească și am zbughit-o înăuntru. Am deschis în grabă ușa impozantă a locașului de cult. „Ia să văd, măi unchiule Manole!!! A meritat toata tevatura??” Intru repede și încep să-mi fac câteva cruci. „Doamnee, ce frumos ! O minune! Ce biserică!!! Ce vitralii ! Ce coloane! Ce picturi! Ce icoane!”

Eu de emoție și de fericire, de mititică, mai pișam ochii … și a fost unul din momentele alea. Simțeam o bucurie profundă. Simțeam că sunt și eu cineva. Mă izbise o grandomanie inteeensă. Nici nu mai simțeam, cum îmi curgeau lacrimile pe obraji. Așa, îmbrăcată în costumul meu de pionereasă, cu bascul meu pe o ureche, mă simțeam ca o comandantă de detașament.

M-am întors repede în curte, ca să caut și fântâna arteziană. Aia care a izvorat în locul unde a mierlit o nea’ Manole. Deodată s-a apropiat de mine Diriga. Mă văzuse cu lacrimi în ochi …

„Ce ai fato? De ce plângi? Cine te-a supărat?”
— „Nimeni, tovarașa profesoară, să știți că avut dreptate mamaie! S-a meritat efortul lui Nea Manole! Chiar a ieșit frumos!”

Diriga se uită zâmbind la mine.

— „Care Manole?”

Mândră nevoie mare, răspund:

— „Meșterul Manole, unchiul meu, unchiul lui mamaie! Să știți că nu venea cu anii acasă. El nu venea la arat, nu venea la cosit, doar de sărbători trecea uneori pe acasă … ca să termine mânăstirea asta! A zidit ani întregi aici!”

Diriga, femeie deșteaptă, nu m-a contrazis. Mi-a zâmbit cu complicitate și a zis:

— „Bravo, măi Bianca! Nu am știut că sunteți rude! Să-i zici bunicii tale că o felicit! Unchiul tău Manole a săvârșit o capodoperă!”

Când te simți Zeppelin

Simțeam că pleznesc de atâta mândrie! Mă înălțasem suuus, devenisem un zepelin ce zbura deasupra întregului județ. Frumos tare Argeșul!! Prima oara am simțit cum mi se umflă pieptul cu aer proaspăt. Apoi m-am desprins înceeet, încet de la sol. Cred că senzația asta a avut-o și Aurel Vlaicu, ăla la care am oprit autocarul prima dată … la monumentul de la Câmpina. După ce mi-am aranjat bascul, Diriga m-a trimis la coadă la suveniruri bisericești, să-i țin și ei rândul.

Este una din cele mai frumoase amintiri din viața mea. Nu prea înțelesesem ce înseamnă „o capodoperă”, dar eram un copil fericit. Poate, pentru unii dintre voi, o laudă pare puțin lucru, dar eu nu prea eram învățată cu complimentele pe acasă. Diriga știa multe despre suflețelul meu. De multe ori mă umfla cu aprecieri și mă făcea să dau din codiță sau să levitez ca zepelinul.

La păstăi, porumb și povești cu Mamaia Domnica

Meșterul Manole și Ana
Meșterul Manole și Ana (ilustrație publicată în volumul Meșterul Manole, îngrijit de Emil Chendea și editat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, București, Editura Albatros, 1976)

În liceu, am aflat ca mânăstirea vizitată de mine într-a șaptea nu era cea făcută de unchiul meu Manole. Fusese ctitorită de Neagoe Basarab, prin secolul al XVI-lea și apoi refăcută din temelie de regele Carol în secolul XIX-lea. Deci, cea făcută de Manole se dusese pu… de suflet, cu sute de ani în urmă. Am aflat tot atunci, că mamaie mă mințise! Nu era rudă cu Manole și că de fapt el era un personaj de legendă! Cică nu existase în carne și oase!
Ca orice trezorier folcloric, mamaie respecta anumite canoane. Băga familiaritate și prezent în poveștile ei. Ea își inventa tot felul de grade de rudenie cu personajele de poveste pentru a da autenticitate legendelor ei. Când eram eu mică, veneau toți copii satului la claca nostră — la porumb, la păstăi. Veneau să asculte poveștile bunicii mele.

Mamaia Domnica întindea o prelată mare în curte pe care răsturna târne întregi de păstăi uscate. Câteva vecine mai bătrâne își aduceau scaunele, iar copiii se puneau turcește pe iarba. Începea claca, începea prima poveste. Pe fundal, se auzea doar zgomotul boabelor de fasole aruncate în cratiță. Mamaie era cea mai bună scenaristă și devenea și ea mereu un personaj în poveste – ori un simplu martor ocular, ori invitată de vază. O ardea pe lux și opulență pe la Curtea lui Verde Împărat, sau prin castelul lui Păunașul Codrilor. Uneori, chiar ea era prietena lui Creangă și daaaa a fost nepoata lui Manole … și eu am crezut-o. Diriga nu a vrut să-mi dea cu făcălețul „în corola de minuni” a lumii mele. Nu m-a contrazis. M-a lăsat să cred în visul meu și mereu m-a încurajat.

Manole, Diriga și morala

Era psiholoagă mare Diriga! Probabil era nepoata lui Freud.

În liceu, când am aflat adevărul, m-a durut fix în ghioc. Dar, dacă în a VII-a, Diriga îmi zicea adevărul verde crud, îmi zbârcea tot feng shui-ul. Îmi strica self-esteem-ul și relația cu grand-maman.

Ce vreau să zic prin povestirea asta? Uneori este indicat să nu o mai freci cu corectitudinea, cu dreptatea. Uneori trebuie să primeze fericirea și nevoia sufletească a copilului, a soțului tău, a prietenei tale. Mai pe scurt, direct și cu exemple concrete! Spune-i, în puuu … mea, că a slăbit surorii tale, prietenei, chiar și mie!! Dacă vezi că ți-o cere din ochi, spune-i ce are nevoie! Poate uneori este o minciunică, dar o faci pentru un scop nobil — fericirea aproapelui tău.

Clientul meu de la sifonărie a râs cu poftă! A recunoscut că și el avea în copilărie nevoie de un unchi ca Manole. A zis că realizează că le strică cheful prietenilor lui și că uneori adevărul mai trebuie lăsat și pentru a doua zi.

Și vă mai dau un pont! Nu vizitați de două ori același loc! Orice obiectiv turistic, orice oraș investit sufletește într-o perioadă a vieții tale, nu-l vei mai regăsi niciodată acolo, niciodată „în acolo”! Locul respectiv se afla „în atunci”!

Mânăstirea Argeșului nu mai este acolo, în Curtea de Argeș. Nu am cum să o mai văd vreodată prin ochii aceia, în acestă viață. Clădirea se ridica semeață doar „în atunci” — în a VII-a, pe vremea unchiului Manole. Nu o voi mai regăsi niciodată acolo, în județul de la poalele Transfăgărășanului.

LASĂ UN MESAJ

Scrie comentariul tău
Scrie-ți aici numele aici