fbpx
Home Povețe și răsfățuri Părinți & Copii Pokerul si teleportarea: o povestire cu multe înțelesuri despre trecut și prezent

Pokerul si teleportarea: o povestire cu multe înțelesuri despre trecut și prezent

Amintiri despre poker din trecutul comunist ... sau despre cum te poate ajuta azi conștientizarea propriului trecut.

0
poker

În clasa a VIII-a mă împrietenisem bine cu o colegă de școală, Miha. Era vecina mea. Stătea la doua stații de mine, la Piața Matache. Era o tipă spirt! Era tonică și plină de poante, dar avea și minusuri: era superstițioasă rău și puțin isterică. M-a și caftit de vreo două ori! Mă duceam des la ea acasă. Era cu acțiune și suspans. Pe vremea aia nu erau telenovele la TV, plus că avea și salam. Da, frate, era bun salamul pe vremea aia și era piesă rară. Nu e nimic pornake.

Pokeriștii din Matache

Tatăl ei, nea Mircea era unul dintre jucătorii de poker faimoși ai cartierului nostru. Omu’ juca pe sume mari. Percepea și comision de amfitrion. 

În comunism nu existau cazinouri, campionatele se desfășurau ilicit în sufrageria ei, pe o masă din stejar masiv. De multe ori când mergeam la Miha, se auzea de după ușile de glazvant un fel de zarvă … pahare sparte, zaruri, frânturi de înjurături. Jocurile de noroc erau ilegale pe vremea aceea. Clienții, în frunte cu nea Mircea riscau să fie arestați și luați ca din oala, în timpul jocului. 

Uneori, la campionate, Miha trebuia să dea de 6, să nu vină Miliția. Era paznic și asigura paza obiectivului. Își făcea rondul prin curte și pe scara blocului. Uneori Miha avea și alte îndatoriri era mesager și curier. Nea Mircea era circumspect nu vorbea prin telefon. Se ducea Miha să anunțe date cu campionate sau să aducă diverse plicuri de pe la casele jucătorilor. Ta-su mai iesea din sufragerie, la pauza dintre partide, de ziceai că iese chirurgul din sala de operații, transpirat și încordat tot. 

Nevasta-sa, Caty, un fel de Ecaterina Teodoroiu, îl trata cu lapte din frigider și-i dădea altă cămașă curată și apretată. Din sufragerie, se auzeau vociferările pokeriștilor și nea Mircea se năpustea iar în „sala de operații” să facă ultimele suturi. 

Odată, Ecaterina Teodoroiu s-a transformat și-n Vitoria Lipan. A luat baltagul și s-a dus să-și recupereze bijuteriile, puse ca miza pe masa de stejar de către dottore Mircea, rămas fără cash de tranzacții. 

Miha Dalmațiana

Era cu suspans în Matache și mie îmi plăcea. Miha părea și ea încântată, că era plătită regește de ta-su pentru comisione. Ce mi se părea mie ciudat era că uneori Miha se juca așa cu părul ei negru și-l mai smulgea direct din rădăcină. Făcuse ca niște bănuți albi pe piele la spre sfârșitul vacanței de vară. Dar, am rezolvat problema! Am poreclit-o Dalmațiana. Eu așa credeam că, dacă ai numele potrivit cu problema, ești corect și rezolvat. Eram deșteaptă rău și atunci! O să vă spun eu ce înseamnă jocul asta … psihologie ancestrală.

În timp prietenia noastra s-a erodat, ca să mă exprim finuț, căci  de fapt, Miha uneori folosea scuipinol și mă și jignea … de mama, de tata, de diverse rude decedate, în diverse conjuncturi nefavorabile. Eu mă înălțasem ca din apa și ripostam mult mai vehement. O cafteam rapid, dar zdravăn. Ce să mai vorbim, nu-mi mai facea fața și s-a retras. 

20 de ani mai târziu și un zgomot de fond familiar

Au trecut anii. Ne–am reîntalnit din întâmplare după vreo douăzeci de ani la o piscină în Mamaia. Miha devenise o tipa frumoasă, sexoasă, tot din topor, dar mișto! Dar, dar urla non-stop la copii și la bărbat și era suuuuper îngrijorată. La cel mai mic plescăit de apă se întorcea alarmată și privea spre copii din bazin. Era pregatită pentru o eventuală posibilă catastrofă. Băieții ei aveau și colac și aripioare, dar ea tot era ca pe ace. Uitându-mă adânc în ochii ei albaștri, am început s-o înțeleg. Ea mai auzea de undeva un zgomot. Am certitudinea că auzea și era un clinchet de pahare … 

Undeva în eter, dar teleportat „aici și acum” de mecanismul creierului ei, la masa lui de stejar masiv stătea la marginea piscinei nea Mircea! Omu’ juca poker … Ia uite frate!!! Nea Mircea nu este singur, e cu toți la masă!!! Nenea Iancu șifonarul și Gelu de la Aparataj, nea Gicu de la Gospodina, toți șmenarii din Matache cu el la masă!! Știu că pare ciudat, că doar tanti Cati îi face de ani de zile la noi la biserică pomeniile defunctului soț. Știu sigur și că toată clientela lui din casa Mihăi a dat și ea ortul popii.

Miha, aprinde lumina! 

Un pattern cognitiv-comportamental structurat în copiărie e greu de distrus și reamenajat, chiar dacă stimulului i s-a făcut parastasul de 7 ani.

Miha, ca să-și găsească liniștea sufletească, pacea interioară și alte zenuri și mozoluri din astea … toată ziua pomenire pe FB, trebuie ori să facă psihoterapie, ori sa se întâlnească cu Budha și să-i aprindă el lumina. Pe cărările copilăriei ei, au curs fluvii de adrenalina și astea au inundat răsadurile cu roșii cerebrale și raționale alea din care trebuia să crească și să prindă mugur vestita cale de mijloc

Eu cred că exponențial în psihoterapie este descoperirea cărărilor tale umblate și bătătorite, cărări, pe care tu le știi de fapt cu exactitate. Nu ai nevoie de firimituri de la Hansel și Gratel. Nu ai nevoie de energii și semne. Să nu ne căcăm pe noi! Pe potecuțele alea, la subiecții cu tulburări afective majore, de obicei sunt ascunse de fiarele sălbatice sub grămăjoare de pământ, oase de suflet, rămășițe sufletești în putrefacție. Pe acolo mai sunt și garduri de sârmă ghimpată și câini dezlegați. Aia este experiența lor de viață! Și, uneori o repetă sub diverse forme, inconștient, deși conștient susține că nu vrea s-o mai ia pe acolo sub nicio formă.

Eu trebuie să mă plimb cu lanterna în fața lui. Asta este meseria mea. Luminez anumite zone cu speranța că el se va lasa purtat de lumină și va înțelege.

Un psihoterapeut adevărat nu dă sfaturi. Nu îndeamnă … pentru că inconștientul pacientului luptă cu sfatul direct. Din cauza asta Biblia e plină de pilde și alegorii.

Concluzie la timpul prezent

Cu toții cărăm în spate tot felul de tinichele, balast și alte poveri trecute, care ne deraiază de la mersul normal al lucrurilor. Uneori de este evident, alteori ba.

De multe ori însă, omul dă vina pe destin, pe zodii, pe aranjarea greșită a mobilierului în casă. Nu-și asumă responsabilitatea decât cu greu … să meargă la o partidă de vânătoare în care să-și ia singur urma. Cei sătui de zăngănitul tinichelelor sau bolovaniii din rucsac or să plece la vânătoare … cu ceva aport de vitamine, teorie, curaj, lanternă și echipament auxiliar. Fiecare după cum crede de cuviință!

În final, eu zic că totul o chestiune de asumare personală! Vreau sau nu să scap de balast? De zgomotul ăsta de fond? Sunt sau nu dispus să plec la vânătoare, chiar dacă nu prea știu prin ce încrengături o să ajung?!  

NO COMMENTS

LASĂ UN MESAJ

Scrie comentariul tău
Scrie-ți aici numele aici