Am remarcat, din ce în ce mai des, la București sau la Paris, la Londra sau la Amsterdam, bucătăria-spectacol. Câțiva privilegiați sunt invitați, pe bani grei firește, să asiste „Șeful”, în timp ce gătește. Sau, un „bucătăraș” japonez la Poznan. La Poznan? Ha, ha, ha … El stă în mijlocul unei mese care-i înconjoară pântecul ca o fortăreață. Trei cupluri stau pe celelalte trei laturi ale mesei, în timp ce bucătarul spune glume, face acrobații cu ingredientele de pe masă, giumbușlucuri. Ei râd, se amuză, dar trebuie să mănânce repede, în ritmul impus de el, căci de nu, îi ia mama … știți voi! El are pe urmă alte mese de circărit. Cei care întârzie sunt lipsiți de o parte a meniului … show-ul oricum e impus.
În Ardeal, la o stână noroioasă, un grup de turiști plătitori, se înghesuie, murdărindu-și treningurile de cam vreo 200 de euro fiecare, în jurul unui ceaun pus pe piroștrii în care amestecă agale un cioban-păstor cu accent ezoteric, de el doar înțeles. Din conversație se înțelege că gătește un guiaș. Da, guiaș, nu gulaș, cum poate credeați voi! Ajutorul, un flăcăiaș rufos, face să circule o damigeană de palincă cam de o vadră, din care toată lumea bea, băieți și fete deopotrivă. E frig la stână, iar după cinci ceasuri, când în sfârșit mâncarea e gata, nu mai are cine să o mănânce, căci turiștii trag la aghioase pe paiele din stână și câinii îi ling ca pe Iov cel din Biblie, care stătea pe gunoi și-l lingeau câinii. Deh, așa-i, când crezi că mâncarea e teatru.
Televiziunile sunt invadate de emisiuni culinare. Numai în America am numărat 177. Radioul, de asemenea. Asta-i realitatea unei modernități prost înțelese. Abominabil, ca să nu spun mai mult.
Bucătăria – magia, dichisul și misterul
De dragul demonstrației, a divertismentului, am uitat, ca de obicei, esențialul. Esențialul?
Păi da, magia, dichisul și misterul. Un mare bucătar, sau bunica, sau tata cu rețetele lor perfecte care ne fac sa bălim, devin vrăjitori. Singuratici și invidiați. În bucătăriile lor de alchimiști se efectuează transmutația materiei, mâncarea originală care va stârni admirația convivilor, plăcerea, mai întâi olfactivă, apoi nebunia gusturilor, iar la final, expresia de fericire îndestulată de pe fețele mirenilor.
Căci ce sacerdoțiu, ce ritual mai complet decât să iei un clapon, care până mai ieri, alerga preocupat prin poiată, decât să-l aduci acum și aici, și să începi, după sacrificiu, să-l jumulești, să-l opărești să-l freci cu ceva mălai grunjos, apoi să-l speli ca pielea lui să rămână gălbuie și să strălucească palid pe masă?
Apoi îi luneci înlăuntru o trufă mare neagră, și-l învelești în foaie de aluminiu și-l lași să se odihnească, vreme de o zi și-o noapte, în bezna frigiderului. A doua zi, începi prin a încinge cuptorul. Iar când claponul scos din întuneric îl dezbraci de poleială, tot aerul din jur este îmbălsămat de efluviile minerale ale trufei. Scoți trufa și o înlocuiești cu un boț de unt amestecat cu ceva sare. Iar pasărea o hămuiești cu sforicică, iar pe dinafară o mângâi cu unt și o împestrițezi cu sare și piper măcinat proaspăt. Amu, la cuptor pentru vreo două ceasuri. Când stingi focul îl lași acolo, la căldurică și întuneric. Niște vin alb ca să diluezi sucurile scurse, adaugi smântâna câtă trebuie și e gata de adus la masă după ce l-ai presărat în pripă cu zaruri de trufă. Alături, o tingire de zbârciogi, gălbiori și hribi tăvăliți prin unt și trecuți și ei prin foc și pară. Musai, și un clondir de vin alb, că așa e cinstit!
Doar astfel, înțelegi că bucătăria e tainiță, și misterul bucătarului e mai interesant decât dezvăluirea lui.
