Dragul meu Brâncuși,

Ca niciodată, azi m-am gândit să-ți scriu, ca să vezi că nu te-am uitat. Îți scriu cum tu le scriai fraților tăi. Știu, sunt 144 de ani între noi și sufletul tău deja și-a găsit pacea între stelele pe care tu le-ai iubit atât de mult și pe care le-ai pictat de atâtea ori. 

Reclama

Nu te-ai putut naște mai târziu? De ce nu m-am născut eu mai devreme? Ai fost atât de singur, om bun, iar eu jur că aș fi fost în stare să te iubesc. Nu ne-am găsit. 

Maria Tănase

Ai avut atâta dragoste de dăruit … și-au primit pe rând Margit, Eileen, Maria Bonaparte, Peggy și cine știe oare cine altcineva sau poate câte. Dar, din acel prea plin al tău de dăruit, cine ar fi putut să poarte așa binecuvântare și așa povară? Nu au știut sau poate a fost prea mult …

Și, totuși ai primit … Maria Tănase te-a iubit mult! Pentru ea nu ai fost o povară! Erați o inimă în două trupuri. Ce mult te-a mai iubit! Ea a fost lângă tine, ți-a scris și ți-a citit scrisorile. Te-a iubit atât de mult, încât la Poarta Sărutului tău visa să se așeze. Zilele de aici nu i-au permis … sau tu îi păstrase-i un loc între stele și ea aici nu a mai vrut să rămână? Poate acum nu mai ești singur. Poate acum ești cu ea și dorul tău …

Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu … Auzi? Mă-nţelegi?

De aici de departe, din timpul în care sunt, Brâncuși dragă, eu ți-am înțeles gestul de a mânca vopselele. Știu că voiai să devii fericit prin culori. Știu, pentru că și pentru tine și pentru mine se simte la fel. Pentru amândoi culorile nu sunt fericire, ci un strigăt disperat către lume, o speranță ascunsă într-un doliu profund. Și, cine știe, poate aș fi fost culoarea ta, dacă ai fi fost aici acum. 

Constantin Brâncuși
Constantin Brâncuși

Câți ai sculptat, dragule? Și din câți ai sculptat, câți au apreciat ce ai făcut? Poate Nancy, poate Margit, poate fata în costum popular. Dar ți-au spus-o vreodată? Dacă ai ști tu câți bani dau oamenii astăzi, doar ca să-ți vadă arta! Da, arta ta, tablourile tale, muzele tale, tăcerea. Acele sculpturi și tablouri, pe care prea puțini le înțelegeau misterul … acei prea puțini care știau să le citească starea, emoțiile, povestea. 

Câte suflete s-ar fi putut bucura?! Câte suflete s-ar fi putut deschide doar privindu-ți măcar și pentru o clipă scânteia din suflet pe care au lăsat-o în comorile tale?! 

Dacă aș avea ocazia, aș săruta acele sculpturi ca pe icoane, știind că mâinile tale au umblat peste pânzele colorate. Știind că ți-au stat în casă, că tu ai fost acolo. Ar fi singurul mod de a te simți mai mult decât o fac acum. Ar fi o îmbrățișare fără cuvinte, dar care ți-ar spune totul!

Împărtășim aceeași singurătate, aceeași dragoste pentru artă, pentru frumos și floarea-soarelui—dragoste pe care tu mi-ai insuflat-o, și aceeași tristețe fără nume care ne chinuie. Te simt atât de apropiat mie!

Ei credeau că ești ciudat. Și despre mine cred asta. Nu ți-au înțeles gesturile, nu au înțeles nimic din tine. Te-au iubit doar după ce șampania ți-a înlănțuit trupul, fără a-l mai elibera vreodată. Eu te-aș fi iubit. Eu te iubesc acum. Ca pe un tată te iubesc! 

Aș vrea să stau cu tine măcar 10 minute, să ascult ce ai de spus, apoi m-ai putea alunga. Nu vreau să știu, dacă te-a duru când ai sorbit acea șampanie. Vreau să știu doar cât te-au durut gândurile ce te-au bântuit înainte de asta. 

Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor.

Asta ai spus. N-ai regretat nimic? Oh, dragul meu … Ai fost atât de singur și atât de plin de iubire. Iubeai natura, arta, poezia, oamenii. Dar pe tine cine te-a iubit? Nu-i de mirare că te-ai stins. Oare aș putea să sper, că ai să-mi păstrezi și mie un locșor în apropierea ta?

Brâncuși dragă, pentru mine negrul trist al ochilor tăi era de fapt focul stelelor fierbinți, iar tu erai întru totul, o flacără vie. Tu ai fost un foc într-o lume guvernată de ape învolburate, dar nimeni a știut cum să te întrețină. Și apoi te-ai stins. Și, ușor ușor, fără să simțim, te-ai stins. Acum ești bine, ai ajuns lângă cele care cândva îți dădeau speranță, lângă stele. 

Brâncuși dragă, poate o să ne vedem într-o zi. Poate o să-mi păstrezi acel locșor, unde să-ți aduc poze și povești cu muze … pentru că poate totuși ți-e dor de aici! Până atunci însă, dragul meu Brâncuși, o să-mi pictez sufletul în culori. O să mă bucur cât pot de mult de tot ceea ce viața îmi dăruiește.

Și o să sper că-mi auzi gândurile …

Mălina

LASĂ UN MESAJ

Scrie comentariul tău
Scrie-ți aici numele aici