Nu știu câți părinți, dar cred că mulți, au auzit din gura copilului: „Am obosit cu lecțiile astea! Vreau să dispară școala!”. Fiică-mea a reușit să meargă mai departe. Nu doar a zis, a trecut și la lacrimi de disperare. Într-o zi, o aud în cameră ei boscorodind și trăgându-și nasul ca și când ar plânge. Sunt convins, că dacă era mai mare ar fi înjurat ca un birjar. Norocul meu că este mică și încă sper că nu știe multe înjurături. Mă duc la ea în cameră. O văd cu ochii plini de lacrimi, ciufulită, cuibărită în scaunul ei de birou, cu cartea și caietul de mate în față. Îmi spune: „Nu înțeleg ce trebuie să fac! NU MAI POT!”. Imaginea asta îmi rupe sufletul. O iau în brațe și îi spun că o să treacă, că o să vadă că mai târziu genul asta de teme o să i se pară simplu. Îmi spune: „Dacă mie îmi place să pictez, la ce Doamne iartă-mă, îmi trebuie atât de multă școală?”. Răspunsul îl știm cu toții: pentru a avea mai multă cunoaștere! Pentru a avea un job bun. Dar, în loc să-i spun asta, pe mine mă izbește Adevărul despre cum poți obține un „job bun”.

Coșmarul meu și „un job bun”

O văd pe fiica mea în viitor. Învață bine, se chinuie și trece cu bine peste multele materii. Învață despre orice și la un moment dat intră la facultatea care îi place. Prin anul II de facultate, este chemată la un interviu pentru un job foarte bun. Se pregătește, se îmbrăca frumos, decent, că să nu pară mai puțin profesionistă decât alți posibili candidați. Ajunge la ușă domnului director. Acolo, în hol, o recunoaște pe cea mai distrată fată din facultate. Are o fustă scurtă, un decolteu generos, pantofi înalți cu toc și ruj roșu pe buze. Se salută și așteaptă. Cât așteaptă, colega ei vorbește mereu la telefon despre cât de greu i-a fost să-și aleagă hainele pentru interviu și despre cum a fost dimineață la coafor. A mea fată, intră la interviu. Managerul stă cu ea 45’, nu doar 30’ cum era programat. Semn bun. O simte pregătită. Conștientă de ceea ce știe. Motivată, dornică să învețe.

La final, o roagă să aștepte în hol, fiindcă vrea să-i facă cunoștință cu doamna de la HR.

Fericită, fiică-mea ia loc. Intră și colega la interviu. Stă 20 de minute. Ea și managerul ies împreună râzând și se pupă pe obraz la despărțire. O vede pe a mea. Își cere scuze, dar a uitat să o cheme pe doamna HR. „Îmi pare rău, dar am găsit candidată perfectă. Sunt sigur că vei găsi un job potrivit pentru tine! Vor fi norocoși să te aibă. Baftă multă!” 

Amanta șefului, pila „cuiva mare„ sau fata lui tata?

Acum revenind … Cum să-i spun copilului că o să-și tocească coatele și mintea învățând, dar când o să fie în față unui job bun, să fie realistă. Să înțeleagă că a fi pregătită nu e o garanție că va obține ce merită pentru că de, doza de subiectivism e mare. Mai o fustă scurtă, mai un zâmbet șăgalnic, sau poate o „recomandare călduroasă” de la un partener de business, sau o pilă bună, ca s-o spun pe aia dreaptă. Oricum ar fi, nimic de-a face cu a fi mai bine pregătită, mai dornică să muncească, sau mai potrivită pentru un job bun. Nu am cum să-i spun asta! Pot doar să sper că nu o să i se întâmple.

Dar, mă întreb ca tată, cum vreau să fie recunoscută fiica mea atunci când va merge la interviu? Amanta șefului, „pila cuiva mare” sau fata lui tata? Și cântăresc alternativele:

• Amanta șefului – Etichetă mare cu majuscule pe frunte. Sinonim în gândirea colectivă cu: pițipoanca, fufa, “feblețea sefului” sau alte apelative din aceeași categorie. Odată pusă, greu s-o mai dea jos! Și, să presupunem că ei nu-i pasă. Știe ce vrea și nu o interesează gura lumii. Aș putea eu suporta asta?!
• Pila cuiva mare – Ce nu face un tata pentru fata lui, corect?! Cu puțin noroc și dat din coate, ar putea să fie ea cea care are o pilă bună sau mai tare. Interviul nu ar avea prea multă importanță fiindcă, se presupune, că o trimit la cineva cunoscut care o va angaja garantat. I-aș ușura startul într-o lume un pic strâmbă. Dar, pila este asociată cu proastă, încrezută sau cu una care n-o duce capul! Dar, fata mea știe! Mi-e clar, nici „pila cuiva mare”, nu-mi place!  
• Fata lui tata –  Pentru orgoliul ei, mi-ar plăcea să nu fie niciuna dintre variantele enumerate mai sus. Mi-ar plăcea să reușească singură. Aș vrea să fie doar „fata lui tata”!

După toate gândurile mele revin la fata mea care cu ochii umezi de caprioară parcă așteaptă să-i spun să lase învățatul și să facă ce-i place. Îmi revin și o întreb cu ce să o ajut. Îi aduc un șervețel, îi șterg lacrimile și îi ridic moralul, spunându-i că mai are doar două probleme și termină tema. I-am explicat că și în viață, materiile școlare pot fi o sursă bună de inspirație.

Dar, în vine în cap încă o întrebare. Sau mai multe. Oare câți copii talentați sunt lipsiți prea devreme de bucuriile simple ale acelor ani fără griji? Își pierd vremea făcând teme la materii greu de înțeles pentru unii și care nu le potențează talentele. În loc să zburde, să picteze, să cânte, să joace leapșă, elasticul, „Țară, țară vrem ostași!” sau făcând lucuri care le bucură sufletul, le dau încredere, le dezvoltă și încurajează talentele. Cât timp pierdut și fără niciun beneficiu pe termen lung! De ce?

Știu că primii ani de școală sunt buni pentru a le face o bază viitorilor adulți. Dar după anii ăștia ce se întâmplă? Mulți aleg studiile de după gimnaziu fără să știe exact la ce sunt buni! Oare cum putem să construim un sistem mai puțin stresant pentru ei și care să-i poată face să-și înțeleagă talentele sau înclinațiile?

Ce-mi place și ce nu …

Da, îmi place că am un copil care muncește și care a înțeles că având studii îți poți deschide multe posibilități în viață. Dar, nu, nu-mi place că în România, nici în pile nu poți avea încredere! 🙂

P.S: Aștept sfaturi despre cum să-i facem să iubească școala.