Vis-à-vis de casa părinților mei, a avut reședința din anul 1980 până în anul 1989 ambasada Zairului. Actualmente, se numește Congo, o țară din Centrul Africii. Ambasadorul avea nouă copii între patru si șaptesprezece ani. Venise și cu familia lărgită: mătuși, veri găluști, lume multă. Toți, femei și bărbați, purtau turbane africane și un fel de rochii lungi, intens colorate. Era bucurie mare acolo. Strada Orlando Nr. 9 era zona liberă de melancolie … nu cred că în Africa exista Bacovia. Toată lumea din ambasadă vuia de stare de bine.

Am văzut zilele astea la televizor că este interzis să mai folosești apelativul „negru”. Cam toata ambasada era de ciocolată!!! Până și bucătarul era tot de ciocolată. Eu, până la vârsta de șapte ani nu văzusem persoane de culoare, poate doar la TV. Când s-a mutat ambasada în vila de peste drum, eu eram toată ziua la gardul lor și-i cercetam printre uluci. Sincer, eram puțin suspicioasă. Nu prea pot să spun că-i plăceam, dar mă atrăgea vecina și prietena mea Alexana, o fetiță blondă cu ochi albaștri care le trezea cel mai tare interesul. Părul ei bălai îi încânta la culme. Norocul nostru a fost că zairezii erau francofoni și comunicam în limba franceză. Încet, încet, la început din curiozitate, dar și din puțin interes. Ambasada avea în spatele curții un bazin-piscină. Ne-am împrietenit la cataramă cu toți cei nouă copii. Ce zile frumoase! Toate jocurile copilăriei erau muuult mai incitante cu așa mulți copii, într-o curte așa de mare!

Duminici congoleze

În afara de frigiderul care facea cuburi de gheață, de mobila de lemn de abanos, de jocurile pe TV, de piscina și de gastronomia africană … mie cel mai mult la ambasadă îmi plăceau duminicile congoleze. În fiecare Duminică, adulții de ciocolată făceau un fel de petreceri cu tobe și cântece și dansuri crăcănate, sărituri și un fel de mătănii osanale. Se adunau într-un cerc. Cântau în limba lor natală acompaniați non-stop de un fel tobe. Duminica era cum ar fi o încununare a întregii săptămâni. Era și mai multă fericire ca de obicei. Ce mi se părea mie este că semăna totuși și cu o rugăciune colectivă. Mereu la sfârșitul parangheliei ambasadorul făcea niște mătănii până-n pământ spre răsărit … și avea ochii mereu în lacrimi, dar parcă plângea mereu de fercire.

O vecină de palier, o cucoană cu pălarie, mi-a făcut o destăinuire. Mi-a spus, cu un fel de dispreț, că africanii sunt musulmani și unii dintre ei sunt chiar canibali. Ne-a pus în gardă că trebuie să avem grijă că ei nu sunt de aceeași religie cu noi. Eu pe vremea lui Ceaușescu nu prea știam mai nimic despre alte religii. Dar, tare rău mi-a părut, când am aflat și de lamama mea, că actualii mei prieteni, în mod sigur nu erau cu Isus. Că nici un creștin adevărat nu are cum să facă bairam cu tobe, în loc de slujba de Duminică.

Un Crăciun mai altfel …

A venit și iarna … Negrișorii erau fascinați de zăpadă, dar stăteau mai mult închiși în casă pentru că nu suportau frigul. Pe noi, copiii din vecini, nu prea ne mai primeau înăuntru. Noi eram mereu plini de țurțuri și murdăream. Udam toată gresia din ambasadă cu urme de zăpadă. Iernile din anii 80′ nu erau ca pseudo-iernile de acum. Nigea aproape zilnic și era zăpadă multă peste tot și vârstoasă tare, cu personalitate. Ne construisem o cazemată din zăpadă, chiar lângă gardul ambasadei, unde făcuse plugul un maldăr imens de zăpadă. Primeam vizite de la alți copii de pe alte străzi și ne mândream nevoie mare cu apartamentele noastre vaste de gheață. Negrișorii nu prea ne vizitau. Sufereau și de un fel de claustrofobie. Nu puteau să stea mai mult de câteva secunde înăuntru în igluul nostru. Probabil că le curgea prin vine … savana nemărginită a Africii sau habar nu am ce …

Era o Duminică friguroasă, cu câteva zile înainte de Crăciun. Era vacanța de iarnă. Noi, copii cartierului ne apucasem de repetat colinde, cu clopoței, grâu verde, biciuște, tot mise-en-place-ul. Dintr-o dată pe ușița cazematei apare înșubat bine, cu un astrahan, șoferul domnului ambasador. Ne face semn și ne cheamă zâmbind în ambasadă. Mamăăă! Ce mișto! Sigur o să ne dea ceva bun!

Licuricii vitezomani și ceva colinde

În ușa ambasadei ne aștepta chiar personal domnul ambasador. Soția lui de ciocolata ne-a bătut cu mătura pe verandă și ne-a scuturat de zăpadă. Am intrat în ambasadă. Întrați în salonul imens, observ chiar lângă șemineu, un brad imens cu instalație de luminițe multicolorate. Era foarte rar pe vremea aia un brad cu instalație. Luminițele alergau prin brad ca niște licurici vitezomani. Era super tare! Cel mai șmecher brad văzut de mine până la 10 ani! Sora mea mai mare, Ana, îmi dă un cot și-mi zice:

— „De ce au ăștia brad, dacă sunt musulmani?”

Mă întorc spre ea cu superioritate …

— „Eee, na, este simplu! Le place și lor să primească cadouri.”

Deodată ambasadorul ne trage lângă brad și ne arată un coș mare de bomboane cubaneze. Mamăăă!!! Sunt din alea roz cu aromă de căpșuni! După ce ne-am înghițit gălușca surprizei cu bradul și cu maldărul de bomboane, am observat că pe canapea și la masa erau toți adulții și copii ambasadei. Era protocol de gradul zero, iar noi eram entertainerii …

Ambasadorul ne chemase să-i cântam colinde? Asta era?! Ce tare! Chiar ne pricepem! Cântam pe voci, cu clopoței și zdrăngănele. Nu mai existau colindători ca noi în tot cartierul. Stai doar să vezi, măi nenea ambasadoru’!

Nu prea mai înțelegeam noi ce treabă are el ca musulman cu colindele noastre. Am început să cântam cu mare spor și chef. Dar, eu după al doilea colind, m-am pierdut însă cu firea și-am cam uitat versurile.

De la mamaia Domnica citire

Lângă brad, în partea dreapta am văzut niște bibelouri imense. Unul dintre ele era întruchiparea lui Isus bebe în iesle. Păi cum? Prietenii mei de ciocolată erau Creștini? Cum?! O fi ajuns apostolul Pavel și la ei? Și, cum de i-a învățat marele sfânt așa slujbă dansantă? Acum, printre sunetele de zurgălăi înțelegeam eu adevărul despre duminicile lor și despre acești oamenii de ciocolată. După spusele lui mamaie Domnica, ăștia erau siguuur cei mai adevărați creștini, pe care eu îi cunoscusem până atunci. Ea mereu îmi spunea așa:

Dacă un om este cu adevărat creștin și-l iubește din inima pe Isus, atunci o să-l recunoști imediat. El o să fie cel mai fericit și împăcat om pe care tu o să-l cunoști. Pentru că cine are speranța în Dumnezeu are mereu spatele asigurat.”

Păi gata, am rezolvat ecuația! O să-i spun lui mamaie! Cel mai adevărat creștin, după învățătura ei, era ambasadorul congolez în rochia lui pozitiv colorată.

Și o revelație …

A trecut un sfert de veac de la această întâmplare. Cred că ambasadorul era creștin baptist. Acum în S.U A este un cult cu milioane de adepți. Cântă și dansează în biserică pe un fel de jazz. Aplaudă și-și strigă fericirea cu brațele ridicate către cer. Apar în multe filme hollywood-iene. În ambasadă, la slujbe își păstraseră și dansurile lor ritualice păgâne,  împletindu-le cu credință creștină.

Au trecut cam cinci ani de când sunt psiholog și fac psihoterapie in propriul cabinet. Până acum, eu nu am avut nici un pacient cu adevărat creștin care să-mi intre în terapie. Vorbesc despre credința aceea fără umbră, în care ai așa mare certitudine în viața de apoi de simți și mirosul ce vrea să vină din grădina Raiului. Ce nevoie ar avea el, adevăratul creștin de mine? Știu cu siguranță, că nici mamaie Domnica și nici ambasadorul în rochie colorată nu aveau nevoie de psihoterapie. Ei aveau spatele mereu asigurat! Dumnezeu este mare! Și cuvântul Lui a ajuns până în Congo.

Crăciun Fericit!

Să nu uitați printre purcelușii fripți, printre sorici și caltaboși. Să nu uitați să spuneți mereu povestea lui Isus. Să dați cuvântul mereu mai departe la copii și urmașii voștrii.

De Crăciun s-a născut o altfel de speranță. O speranță care odată cu credința nestrămutată a omului devine o certitudine pentru el și îl întărește. Asta face Cuvântul … terapie fără galbeni, doctor fără arginți.