Cu ceva vreme în urmă am trecut pragul expoziției Ambient /Obiect deschisă la Galeriile Orizont. Am descoperit aici zece artiști contemporani ale căror instalații așează într-un dialog inedit obiecte de tip mobilier reinventat—mese, scaune, fotolii, fragmente ale unor radiouri, ceasuri, sfeșnice sau comode, un cuier în care atârnă parcă uitată o rochie de mireasă, dar și tapiserii, colaje textile sau structuri de sticlă.
Am reîntâlnit-o aici pe Alexandra Crăciun, conferențiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, critic de artă, literat și curator, autoare a volumelor Narcisimul și problemele reflectării (Paideia 2002), Branding pentru numărătorii de stele (Ars Docendi 2010), Mic tratat de heterotopie pentru un autor postmodern (Presa Universitară Clujeană 2012). Multe dintre studiile Alexandrei Crăciun pun in discuție problematica identității și a reprezentărilor în artă, literatură, publicitate. Iată de ce, am profitat de ocazie și am rugat-o să ne acorde câteva minute pentru un dialog despre obiectelor, lumini și mobilele care astăzi nu se mai privesc.
Dialog despre obiecte, mobile și lumini
În deschiderea expoziției Ambient/Obiect de la Galeriile Orizont din București vorbeați despre faptul că obiecte au memorie. Cum vedeți o astfel de memorie a obiectelor?
Da, cred intens faptul că obiectele au un tip al lor de memorie. Un fel de memorie colectivă ce redesenează raporturile între oameni și lume, o memorie simbolică ce prescrie așezarea noastră în ceea ce Heidegger numește „Dasein”. Îmi place să amintesc studenților mei un citat din Jean Baudrillard care spunea că: „Mobilele se privesc, se dau la o parte una pe alta și se implică într-o unitate mai curând de ordin moral decât spațial. Se grupează în jurul unei axe ce asigură cronologia regulată a conduitelor: mereu simbolizată prezență a familiei față de ea însăși.” Ei bine, în spațiile tot mai minimalist eliberate de obiect, tocmai această memorie de ordin moral a obiectului dispare. Și odată cu ea se dizolvă și un model social al conduitelor….
Am putea spune deci, că mobilele de astăzi nu se mai privesc?
Da, am putea vorbi despre o dispariție, lumea noastră contemporană, a unei construcții unitare a spațiului locuit. Mobilele nu se mai privesc, Se reflectă poate, într-un joc sofisticat de oglinzi în interioare dar nu se mai privesc, pierzându-și caracterul lor teatral și, în egală măsură, forța de a reglementa un anumit raport simbolic între posesor și obiect. Posesorul devine astfel locatar, utilizator de spațiu, un aranjor al cărui raport cu obiectul pierde din memorie și câștigă în interacțiune. Baudrillard observa: „Întrezărim un nou tip de locatar (…) “Omul care aranjează” nu e nici proprietar, nici simplu utilizator, ci agent informator activ al ambianței.”
Ați relatat, dacă îmi amintesc bine, în deschiderea expoziției, o istorisire legată de o fereastră. Credeți că o fereastră poate configura relația cu lumea?
Cred că pentru omul tradițional, da. Pentru că funcția etimologică a obiectului era mult mai puternică atunci. Din punct de vedere etimologic: obiectul este “cel care ni se opune” (ob-jectum), și astfel, identitatea noastră se coagulează în raport cu ceea ce i se opune, cu ceea ce îi este exterior. Obiectele până la un punct, ni se opun, păstrând în același timp intimitatea identificării cu propria noastră identitate. Istorisirea la care vă referiți, rememorează o întâmplare Horia Bernea, și a fost relatată de Andrei Pleșu în Dilema. Îmi permit să o reproduc pentru că ea pune în scenă o forță în egală măsură vitală, dar și simbolică a lucrului: ceea ce în fond, obiectul contemporan – a pierdut. „Cândva, am încercat să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii. „Cât ceri pe ea?” l-am întrebat pe stăpânul casei. „Nu cer nimic.” Dacă vă trebuie, puteţi s-o luaţi. Dar nevasta lui a intervenit şi a zis nu. La toată insistenţa noastră a dat cu încăpăţânare acelaşi răspuns. „Nu!” Într-un târziu a adăugat: „Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea.”
Să înțeleg că expoziția Ambient/Obiect caută un sens similar?
Până la un punct, da. Demersul expoziției Ambient /Obiect, deschisă în perioada 8 octombrie – 1 noiembrie 2018 în cadrul Galeriilor Orizont din București a fost unul de recuperare, nu numai a unor obiecte de mobilier reinventat, ci și a unei relații cu lumea. Expoziția a reunit zece artiști: Maria Băndărău, Marijana Bițulescu, Relu Bițulescu, Vlad Cioroiu, Cristina Iliescu Călinești, Marian Gheorghe, Claudia Mușat, Radu Popovici, Dan Popovici, Ema Topoliceanu care au construit o serie de instalații colective, în care obiecte felurite intră în dialog: o rochie de mireasă, lămpi, fotolii, mese și scaune, tablouri, fragmente de radiouri și ceasuri, tapiserii, sfeșnice sau comode, și chiar și un vechi aparat de fotografiat. Expoziția compune astfel scenografii imaginare ca pledoarii ale despărțirii de funcțional.
Vorbeați despre lumină și oglinzi. Care este rolul luminii în lumea obiectelor?
Ceea ce lumea spațiilor postmoderne a uitat oarecum este funcția de introspecție a luminii. Am văzut de curând musicall-ul Chicago pe Broadway și mi-am amintit fascinația pe care o dezvoltasem în copilărie față de scenografia luminii. Maestrul și Margareta, Efectul razelor gama asupra anemonelor, Așteptându-l pe Godot… văzute la vârsta al care textul nu prea avea înțeles au fost pentru mine piese din teatrul luminilor. Și interioarele reconstituie un astfel de teatru. Un teatru al introspecției și interiorității. Este ceea ce pune în scenă și expoziția Ambient/Obiect prin intermediul lămpilor realizate de Marian Gheorghe, lămpi cu lumină galbenă, ce par îndoite peste vreo carte.
Așa cum arăta Jean Baudrillard, lumina aceasta galbenă ce „dă naștere umbrelor și inventează prezențe”. Și tot ca o derivare a luminii în lumea obiectelor, ca o condensare a sa, am putea să luăm în discuție oglinda. Expoziția Ambient/Obiect ascunde mai mulți izotopi ai oglinzii. Oglinzi mate, translucide, lenticulare, concave, metalizate sau pur și simplu implicite oglinzile din acestă expoziție invită la auto-reflecție. ce invită la autoreflexie.Nu întâmplător, una dintre instalațiile obiect opune chipurile transformate în oglinzi ale cuplului Adam și Eva, unui vechi aparat fotografic. Este evident un selfie la care artistul Relu Bițulescu ne invită să aliniem chipul nostru cu toată istoria lumii.
Sunt obiectele o specie pe cale de dispariție?
Expoziția curatoriată de Marian Gheorghe și Marijana Bițulescu, constituie, după părerea mea, un răspuns. Un răspuns în echivocul unei lumi postmoderne în care nimic nu mai poate fi radical. De aceea, concluzia celor 10 artiști este, mai degrabă un soi de cartografie a speciilor pe cale de dispariție într-o vegetație a obiectelor periclitată de gol.
Și atunci, la întrebarea lui Jean Baudrillard: „Putem oare clasifica întreaga vegetație a obiectelor ca pe o floră sau o faună cu specii tropicale sau glaciare, cu mutații bruște și cu specii pe cale de dispariție?” am putea răspunde precum țăranca din povestea lui Horia Bernea: „Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea.”
