„Testamentul Reginei Maria” pe care îl publicăm azi, când se împlinesc 145 de ani de la nașterea Reginei Tututor, reprezintă modul nostru de-a onora contribuția sa istorică la devenirea acestei țări. Iubirea pentru poporul care a primit-o cu brațele deschise în ianuarie 1893 la București ca soție a principelui Ferdinand, moștenitorul coroanei României, și-a dovedit-o faptele sale eroice și deciziile deloc ușoare pe care le-a luat de-a lungul vieții. Timpul dă o altă perspectivă și înțelegere, iar din acest motiv am dorit să prefațăm „Testamentul Reginei Maria” cu câteva gânduri așternute de către Ion Goron în 1938 în „Revista Viața Ilustrată” de la Cluj.
(…) pilda vieţii Ei va dicta atitudinea necesară celor ce vor căuta dovadă de felul cum trebue să-şi slujească Ţara şi neamul. (…) In patrimoniul nostru sufletesc viaţa Ei şi faptele Ei vor fi o nepreţuită comoară, care va îngădui o bogată risipă de fapte rodnice. Mai mult; pilda vieții Ei și rolul ce l-a avut în istoria neamului românesc vor fi nesecat izvor de credinţă religioasă. (…) Poate nici una dintre regine n-a fost mai răspicată dovadă, decât Ea, a adevărului ce-l cuprind cuvintele Apostolului, că stăpâniile care sunt, dela Dumnezeu sunt rânduite. Nu ne putem explica altfel faptul, că la zile de grea încercare, la răspântiile grele ale istoriei, când se croesc noui drumuri pentru viaţa obştească, prin o tainică coincidenţă se găseşte şi omul capabil să înţeleagă şi să îndeplinească porunca vremii. (…)
Regina Măria a fost un trimis al lui Dumnezeu pentru cea mai importantă epocă a istoriei noastre naţionale. Numele Ei e legat cu mii de legături de cea mai covârşitoare faptă a istoriei româneşti: Unirea. (…) Ca ‘n poveştile atât de dragi sufletului românesc, din ţări îndepărtate. Dumnezeu a trimis-o în fruntea unui popor, atunci când avea mai mare trebuinţă de o Regină, care să fie Mamă, şi de o Mamă, care să fie Regină. Şi, în vederea timpurilor ce aveau să vină, în vederea atât de aşteptatei pliniri a vremii, Dumnezeu a înzestrat-o cu toate calităţile trupeşti şi sufleteşti vrednice de o Regină cu misiune specială. (…)
Testamentul Reginei Maria
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare:bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte:abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt:mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit „Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.
Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. (…)
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.
Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI
—♦—
Admiraţia mulţimii poate fi cucerită şi prin artificii pompoase. Dar numai pentru timp scurt. Regina Măria a dorit mai mult, nu şi-a ales deci acest drum lesnicios. Şi-a creat singură, prin strădania Ei şi prin calităţilei de cari a învrednicit-o cerul, piedestalul de strălucire. Drumul Ei către sufletul mulţimii a dus prin colibele dela ţară, prin spitalele de epidemii, prin bordeiele de concentrare. Ca un Hristos printre holde, aşa a străbătut Ea cărările Ţării, atentă la bucuria şi năcazul celor mici.
Atâta credinţă, atâta eroism, atâta frumuseță, atâta risipă de generositate nu poate să moară. Regina Măria n’a murit, ci a schimbat vremelnicile lăcaşuri din palatele şi castelele, a căror neîntrecută podoabă era gustul ei domnesc, cu lăcaşurile zidite de vrednicia Ei in sufletele Românilor. De acum va sta deapururi pe tronul recunoştinţei unui neam.
ION GORON
—♦—
Resurse bibliografice:
- Foto: Regina Maria among peasants, 1920, American Library of Congress, American Red Cross photo collection
- Coriolan, Emil Stoian — Conotațiile romantice ale unui testament regal, România Regală
- Cristescu, Sorin — Testamentul necunoscut al Reginei Maria, Revista Historia
- Goron, Ion — O viață pe temelia credinței: Regina Maria, Cluj, Revista Viața Ilustrată, nr.7-8, iulie-august 1938
- Ioniță, Biana — Peregrinările inimii Reginei Maria şi emoţionantul testament spiritual lăsat poporului român, Rador, 2015
- Margareta și Radu, de România —Susține cu a ta mână Coroana Română, Editura Litera, 2017