E multă vreme de când simt impulsul de a-mi exprima un punct de vedere cu privire la modul în care ne onorăm și ne raportăm la eroii României … despre conștiința de neam și responsabilitatea pe care o avem în fața viitorului.
„Această unire românească n-ar avea nici o valoare, dacă nu s-ar sprijini pe însăși conștiința noastră despre necesitatea ei, despre caracterul ei sacru, nezguduit, despre aceea că ea e astăzi, ceea ce nu înțelege o mulțime de lume, o condiție pentru existența însăși a poporului român.” Nicolae Iorga
Probabil că da, acest sentiment care mă mână să scriu cu patos, are o mare legătură cu:
- avalanșa de critici și (pre)judecăți pe care o avem față de cei de lângă noi și tot ceea se întâmplă acum;
- superficialitatea cu care evaluăm și punem verdicte cu privire la istoria și eroii României, la clasa politică și, în general, la multe lucruri importante pe care le trăim;
- lipsa de asumare a responsabilității—în adevăratul sens al cuvântului, atunci când e vorba de consecințele deciziilor pe care le luăm sau nu, acoperindu-ne de tot felul de pretexte și explicații;
- existența proiectului Iscodescu și perseverența de a continua să iscodim de bine România;
- faptul că astăzi, 24 ianuarie, sărbătorim 162 de ani de la Unirea Principatelor Române. Mica Unire, așa cum este ea cunoscută, realizată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) reprezintă primul pas spre România. Un act de voință, asumare și responsabilitate.
Eroii României trecuți sub tăcere ..
Trăiesc cu sentimentul că parcă prea ușor ne trecem sub tăcere eroii, fie ei cunoscuți sau necunoscuți. Fie că aparțin trecutului sau prezentului. Vorbesc despre acei oameni care, fiecare așa cum a putut, a contribuit la ceea ce astăzi numim România în întregul ei. Acei înfăptuitori ai României Mari … nu prea le mai știm numele. Ne mai aducem aminte de ei la vreo paradă de 1 decembrie. Prea puțin îi mai pomenim în rugăciuni. Am ales să-i ignorăm, să-i uităm.
Mă gândesc și la acei români frumoși de azi care înfăptuiesc ceva bun, pozitiv, frumos pentru ei, familia lor și comunitatea în care trăiesc. E șocant ce resurse inimaginabile avem în a le găsi defecte și tot felul de cusuriri. Dăm vina rapid pe trecutul moștenit, de parcă totul ar fi negru, rău, fără urmă de lumină și frumos. Măiestrim arta de a da vina pe capra vecinului! Uităm că nu ne-am născut perfecți, nici ei, nici noi. Alegem să facem caterincă, să ne fofilăm. Ne cufundăm în banalități, bârfe la colț de stradă și cancanuri mondene. Merge și așa, iar dacă e cazul, improvizăm din mers. Vrem multe. Așteptăm și mai multe … de obicei de la ceilalți! Mă întreb dacă efortul nostru e pe măsura pretențiilor pe care le emitem.
De ce ne-am aduce aminte?!
Adevărul meu, cu care puteți fi sau nu de acord. Nu avem voie să-i uităm pe eroii României, pentru că ei nu ne-au uitat, deși nu ne-au cunoscut! Acești oameni simțeau și trăiau românește. Bărbați, femei, copii, cu mic cu mare, au păstrat cu sfințenie tradițiile și obiceiurile. Femeile au țesut cu iubire în broderia costumelor populare simboluri, istorie și credința în Dumnezeu. Și, precum boieroaica Eugenia Pană Gologanu, au știut chiar să lupte, dacă era nevoie. Au fost bărbați și femei care au luptat deopotrivă să apere pământul roditor, valorile noastre tradiționale, identitatea noastră culturală și națională.
Oameni pentru care datoria, loialitatea, sacrificiile, curajul și iubirea pentru țară reprezentau „normalități”. Ei nu puneau la îndoială și nu ezitau. Nu se simțeau constrânși. Acționau așa cum le dicta sufletul și conștiința, asumându-și riscurile și consecințele. Așa au știut ei să se asigure că noi vom avea o moștenire, o Românie Mare.
De la mic la mare …
„Unirea este singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru: fără dânsa, ce se va clădi va fi clădit pe nisip.” Dimitrie C. Brătianu
A ne cunoaște trecutul, istoria, eroii României, nu înseamnă să trăim în trecut sau să-l idealizăm. Înseamnă a ști cine suntem, de unde venim și ce am moștenit. A ști să onorăm tot ceea ce a fost, cu bune și cu mai puțin bune, înseamnă mai multe șanse … de a nu repeta greșeli altora, de a avea mai multă claritate și înțelepciune, de a face mai bine și poate chiar mai mult.
Simt că ceea ce am primit de la străbuni trebuie dat mai departe îmbogățit, infrumusețat, sporit în toate cele bune. Și, cum să realizăm asta fără unire, fără energia unimii și credinței că orice este posibil … că acel bine comun există și se poate manifesta prin fiecare gest, gând sau faptă a fiecăruia dintre noi? De la a spune „bună ziua” când te urci în taxi, la a zâmbi mai des și a da o mână de ajutor fără să aștepți lauri, de la a face o donație la a lua în brațe un om care are nevoie, de la a-ți exprima opinia, adevărul tău, și la a acționa ca atare, de la a cere și plăti un preț corect la a susține o cauză bună, … și câte și mai câte lucruri mici sau mari posibile. Toate adunate produc o schimbare profundă și durabilă.
Ce dăm mai departe?
„Moștenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinții noștri au luptat veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelora să deștepte în noi sentimentele ce avem de-a păstra și de-a mări pentru viitorime acestă prețioasă moștenire.” Nicolae Bălcescu
Aud părinți plângându-se că odraslele lor nu vor să citească. Văd elevi de liceu care nu știu ce înseamnă cuvântul riglă, cine era Mihai Viteazul sau că România a avut o casă regală. Mai mult, n-au nici cea mai vagă idee că bunicii lor stăteau la coadă la lapte de la 4 dimineața; că așteptam să vină iarna să gustăm o banană, iar aceasta doar dacă aveam „părinți descurcăreți”. Cum să înțeleagă ei suferința ascunsă și revolta din bancurile comuniste? Oare de ce arătăm cu degetul doar către școală, profesori sau manuale pline de greșeli? Nu cumva e ceva mai mult decât atât? Pasivitatea și comiditatea care ne costă? Unde este puterea exemplului? Unde e decizia, asumarea și acțiunea?
Puterea exemplului
Moșii noștri, străbunicii, bunicii mei și ai tăi, Bălcescu, Delavrancea, Maniu, Brătianu, Enescu, Eugenia Pană Gologanu, Regina Maria sau miile de martiri ai dictaturilor prin care a trecut acest popor … Ei nu au aflat despre Mica Unire din 1859 din ziare, postări șchiopătânde de pe Social Media sau de pe Google. Nu de acolo au învățat istoria adevărată sau ce înseamnă iubirea de neam.
Ei toți și mulți alții au învățat istoria în primul rând prin amintirile rostite ale înaintașilor lor transmise din generație în generație. Iubirea de neam le-a fost insuflată. Au simțit românește pentru că cei de dinaintea lor le-au sădit acea sămânță, pe care apoi fiecare a crescut-o și îngrijit-o cum a știut mai bine. Asemenea strămoșilor lor, tot ceea ce au făcut, nu au făcut pentru că trebuia. Au făcut din dorința profundă a sufletului lor pe care au manifestat-o prin fapte. Da, fapte pe care le uităm sau alegem să le trecem sub tăcere. Așa au știut să-și onoreze neamul, trecutul și viața. Cu așa gânduri, precum cele citate, și însoțite de fapte s-au raportat la viitorul României.
Acesta este adevărul meu cu experiențele mele. Perspectiva mea. Un punct de vedere personal și subiectiv în momentul „acum”. Care este adevărul tău?!
