Cu ceva vreme în urmă, am avut ocazia s-o întâlnesc pe Mihaela Savu, un om al vremurilor noastre. Un om pragmatic cu o carieră frumos construită în domeniul comunicării. Este una dintre acele românce frumoase care s-a alăturat paradei organizate de comunitatea online Domnițe cu altițe, cu ocazia Zilei Naţionale a Portului Tradiţional din România.

Purta cu mândrie o ie de Vlașca, o minunată moștenire de la bunica sa, așa cum aveam să aflu ulterior. Costumul său popular a atras atenția participanților și chiar trecătorilor, motiv pentru care am rugat-o să ne spună povestea lui. Răspunsul ei m-a făcut să descopăr un om care știe ce poartă. Un om care cunoște și prețuiește valorile trecutului. 

* * *

Ie de Vlașca de la bunica

Costumul pe care îl port astăzi face parte din colecția particulară  “Nepoata Chiosnacilor” și a aparținut bunicii mele materne: Tudora Iancu Miu, nascută la data de 10 mai 1923, în satul Glogoveanu, regiunea Vlașca. Actualmente satul aparține administrativ de județul Dâmbovița. Este un costum tradițional de pe Vlașca (data aproximativă 1940) din zona de confluență, motiv pentru care regăsim îmbinarea unor elemente din mai multe zone, elemente care atestă schimbul comercial, influnțele date de granițe și schimbul cultural.

Nepoata Chiosnacilor

Ia este o autentică ie de Vlașca, cusută pe pânză de casă la muscă mică și cu pași la două fire de țesătură. Broderia sa are numeroase fire colorate, paiete și mărgele. Este o ie îmbinată la igliță din mai multe bucăți. Spata de război țărănească este de aproximativ 80 de centimetri; cele de 90 de centimetri sunt o raritate, motiv pentru care iile autentice nu sunt niciodată dintr-o bucată. Această ie este reprezentativă pentru o fată de condiție medie din Vlașca, motiv pentru care este foarte bogat ornamentată pentru a fi compensată lipsa bijuteriilor. Are brușchiță, altiță, manșete cusute cu multe elemente: trandafirul heraldic geto-dac, crucea și multe alte elemente florale. 

Am o ie de la bunica paternă din aceeași zonă, femeie mai înstărită, după canoanele vremii, iar aceea are caracteritici care permit să fie purtată cu bijuterii. Ia și costumul tradițional erau un produs de status social și sunt familii întregi care aveau aceeași linie a costumului pentru a fi ușor identificați.

O ie de Vlașca autentică …

Ca o ie să fie cu adevărat autentică trebuie să fie cusută și pe spate, femeile își coseau pe spate niște „mandale” pentru a fi ferite de deochi, adică de ochiul invidios. Ia este meșteșugită de bunica mea pentru ea, motiv pentru care are inclusiv strajă. Când femeile își coseau iile pentru ele, spuneau rugăciuni și întipăreau în straja iei dorințe. Străjile iilor de Vlașca sunt atipice. Ia era lăsată neterminată în partea de jos, ca viața să mai curgă și după voia lui Dumnezeu, dincolo de dorințele posesoarei.

Straja iei de Vlașca moștenită de la bunica maternă este inegală și un pic franjurată, semn că bunica și-a dorit o viață interesantă, diferită, dar asumată. Când ceri de la divinitate lucruri interesante înseamnă că ești pregatit să iei tot pachetul aferent, straja iei având un caracter apotropaic bine stabilit.

Fota cu fir de Muscel

Fota cu fir este de Muscel, raionul Vlașca învecinându-se cu zona Argeș. Aici schimburile
comerciale erau foarte puternice. Este cunoscut faptul că locuitorii zonei de munte
aduceau spre câmpie obiecte frumos lucrate, pe care le dădeau la schimb pe cerealele care
se produceau în Câmpia Găvanu Burdea.

Fota este dreptunghiulară cu fir auriu și argintiu, prezentând simboluri viticole, elemente de pământ, geometrice și vegetale. Se poartă cu poale din cauza faptului că este destul de incomodă având fir metalic. Culorile sunt vii pentru că este un costum de veselie, iar  posesoarea nu era măritată.

• Betele cu fir au fost achizitionate în același timp cu fota, sunt echivalentul curelei din timpurile noastre. Utilitatea betelor este de a face legătura în costumul traditional și semnifică legătura între cer si pământ, betele feminine sunt mult mai înguste decât cele masculine.
• Salba de arginți este din monede bătute de către trezorierii regelui Mihai I al României și este cu “cositorire țigănească”, adică este aplicat un mic anou peste monedă, iar moneda nu este găurită.
• Marama, tip Vlașca, este din borangic (mătase naturală făcută în gospodăriile țărănești din gogoșile viermilor de mătase) cu simboluri viticole. A fost țesută de către nașa de botez a tatălui meu, Neacșa Nițu. Vechimea maramei este de peste 100 de ani.

Știu sigur că bunica astăzi este mulțumită pentru că am scos costumul la lumină. Atunci când mi l-a dăruit, nu mi-a dat doar niște haine de ale ei mai vechi, mi-a dat și o mare responsabilitate:

Eu costumul ți-l dau ție, dar dacă nu ai grijă de el și după lumea ailaltă vin și ți-l iau înapoi.

Vorbele ei nu erau doar niște recomandări referitoare la frunzele de nuc și hârtia de ziar în care să păstrez ambalat costumul, se refereau la respectul față de ceva care s-a obținut cu trudă și migală.

* * *

Nu cred că este nevoie de o zi specială pentru a purta o ie românească! Mă bucură să văd însă, când românii cu mic cu mare celebrează costumul românesc tradițional. Și, nu voi scăpa ocazia de a vă invita să citiți A ști să onorezi portul românesc tradițional ⁠— un interviu cu Mihaela Savu despre datini, tradiții și însemnătatea acestora pentru poporul român.