In memoriam Dr. Aurian Corneliu Blăjeni

De multă vreme am o datorie, o obligație morală față de un binefăcător. O am de mult, cam de 57 de ani, dar doar acum, grație Anei Maria și lui Liviu am conștientizat-o, și, iată, a venit vremea să mi-o plătesc.

Dar să o luăm pe îndelete. Prin ’53 eram la grădiniță, undeva pe Șoseauna Kiseleff, nu departe de strada Monetăriei. Trei ani, poate trei și jumătate, și tot viitorul în față, lucru care evident nu mi-e era prea clar. Dar nici nu-mi păsa. Minunata nepăsare a copilăriei.

Calvarul colitei spastice

În ziua aia se mânca la prânz o ciorbă grasă cu perișoare de curcan. Mi-era cam scârbă de insulițele rotunde care pluteau în lichidul unsuros, dar nici pomeneală să refuzi. Nu se făcea, căci trebuia să ne gândim la copiii săraci din lume care mureau de foame. Așa că am mâncat, înghițind cu noduri. După amiază, greață, febră, iar seara, acasă, spre rușinea mea mi-am borât sufletul din mine. Două zile n-am mâncat nimic și mama a hotărât să mă ducă la doctor. Pe atunci, oficia simandicos, doctorul Piți Vasiliu, doctorul protipendadei și mare pediatru. De atunci a început calvarul care a durat zece ani. Analize, radiografii cu bariu. În cele din urmă a căzut sentința: colită spastică. Regim, pilule și câte și mai câte. Cum mâncam ceva, crampe, crampe cumplite, diaree, febră.

Au urmat pelerinaje medicale la toți specialiștii în mai tot lagărul comunist: Cehoslovacia, Germania de Est, Uniunea Sovietică. Nimic nu a ajutat. După doi ani, epuizată, mama a renunțat. Mai ales că se ajunsese cu stomacul meu la un compromis: dacă îi dădeam banane, orez fiert în apă fără sare și ceai de mentă fără zahăr, el mă lăsa în pace.

Dar, cum îl supăram puțin: un bob de strugure, o bomboană, un măr, o bucațică de carne, un ficat prăjit de porc. Ce oroare! Mă cutremur doar când îmi amintesc! În sfârșit, orice era rebelotă: febră, frisoane, crampe, restul îl știți deja. Eram slab ca un țâr. Nu se găseau banane și cele pe care puneam mâna, ale mele, motiv pentru care eram invidiat de frații mei. Cred și eu! Bananele erau obținute uneori de la un nene” ambasador venit de prin țări tropicale. Orez fiert și ceai fără zahăr. Mă simțeam în plină revoluție culturală. Și, chiar eram puțin chinez.

Doctorul secret”

Dar, așa cum zice și înțelepciunea populară: Orice început are şi un sfârşit, dar şi un sfârşit este debutul unui nou început”. În ’64, mama m-a trimis la un doctor secret”, căci pe atunci homeopatia nu era privită cu ochi buni de medicina materialist-dialectică: Doctorul Aurian Corneliu Blăjeni. Seara. Văd și acum.

Locuia pe Intrarea Păun la numărul 1. Și, m-a primit un boier”. Îmi vorbea cu dumneavoastră lucru care m-a impresionat de la început. Era în halat nu de doctor, ci de casă, stacojiu, cu guler de catifea. Și avea, cred, perucă, „mumută” cum se spunea. Și, a început un adevărat interogatoriu, azi îi zice anamneză. Unele întrebări păreau stupide, altele stânjenitoare. Eram anxios, dar, încet încet m-am liniștit și am răspuns mai calm.  A durat cam vreo trei ore și abia am prins ultimul troleu spre casă. 

Zeci de pliculețe și un miracol

După două zile m-am întors după medicamente: pliculețe din hârtie de scris albă, trei notate cu A, B, C și alte trei cu 1, 2, 3. Grăunțe dulci. Și modul de folosire. Adică A în întregime la început apoi câte două zeci de pilule din 1 apoi a doua zi alte douăzeci din 2 și așa mai departe din nou 1, 2, 3 până la sfârșitul săptămânii, când trebuia să iau plicul B în întregime și din nou reveneam la numerale. După plicul C m-am întors din nou la doctor. M-a așezat în fotoliu și privindu-mă blând mi-a spus:  „Ați terminat, de-acum puteți mânca orice”, și apoi mi-a spus la revedere … și asta a fost tot. Era ultima oară când l-am văzut.

Când m-am întors acasă, eram destul de excitat, dar mama nu m-a crezut. A telefonat doctorului spre confirmare și au vorbit îndelung, ea mai mult ascultând. Apoi s-a îmbrăcat și m-a luat la o plimbare pe Calea Victoriei până la Athénée Palace, unde am intrat și am comandat ce râvneam demult: mici, un munte de cartofi prăjiți, o friptură în sânge și o mascotă. Ba, chiar și un pahar de vin.

Mă așteptam totuși la consecințe. Dar, nu, nimic …

Blagodarenie — Dr. Aurian Corneliu Blăjeni

De atunci au trecut zeci de ani și nu am mai avut niciodată probleme. Doctorul s-a dus … în 2012 … poate pe Câmpiile Elizee, pe malurile râului Lethe.

Dar, oriunde ai fi, Domnule Doctor, îți mulțumesc.           

LASĂ UN MESAJ

Scrie comentariul tău
Scrie-ți aici numele aici