Dubla postură de fiu și părinte în același timp m-a ajutat să-mi ajustez și să reconsider anumite atitudini care-mi păreau clare odinioară. Judecam repede și credeam că „așa stă treaba”. Am fost în căutări de sine multă vreme, am „ars” și-am cheltuit, am irosit energie pe azimuturi false și piste greșite.

Ce ingrată-mi pare călătoria, uneori …

Omu’ la tinerețe nu prea are minte, iar când îmbătrânește o pierde și pe aia pe care-o avea.

Așa zicea tata. A durat până mi-am făcut o idee mai limpede despre gluma asta a lui. Are sens.

Ziceam de căutări de sine …

Sigur, ele sunt tot aici, doar că mi-am îngustat orizontul de căutare. Am învățat—silit de-mprejurări, alteori de bunăvoie și-ntr-o autodisciplină pe care-am început s-o prețuiesc, să spun nu. Să prioritizez. Să nu mă mai agit ca sifonu’! Să renunț la „lucruri” care-mi plac pentru altele care-mi plac mai mult. Nu vreau să se-nțeleagă că-s vreun înțelept, că nu-s. Nici spiritual sau evoluat. Nu. Doar dispus să-nvăț—uneori pe calea grea, și să m-adaptez.

L-am întrebat odată pe bătrân:

Auzi, tu când ai simțit că ești pe picioarele tale, că ești bărbat, da’ plin, de-adevăratelea?

S-a gândit câteva secunde. Nu se-aștepta la teme grele. A surâs. I s-a-ncrețit fruntea. Am văzut c-a plonjat în amintiri. L-am așteptat. Eram „disperat” să stau cu el la povești, mai ales când treceam de zona domestică și „călcam” spre interior, spre frici, bucurii, dureri.

Când o murit și mama-n ’76, atunci o fost greu tare. Când mi-am dat sama că nu mai am cui să-i spun săru’ mâna. M-am simțit tare singur. Sigur, m-am luat cu treaba, cu mă-ta cu care-abia mă-nsurasem. Pe urm-ai apărut tu, în ’77. Ușor, ușor m-am regăsit undeva ș-o fost bini. M-am apucat di casă, o dărâmat-o comuniștii. Necazuri …
O trecut.

Mi-a rămas asta cu „nu mai am cui să-i dau săru’ mâna”.

L-am plâns și eu, dar de fapt mă plângeam

Acum, pe 29 Octombrie, se fac trei ani de când s-a dus tata. A plecat într-o Duminică dimineață, însorită, pe la 8.30. C-o săptămână-nainte să-mplinească 75. A trăit. A făcut. A băut. A iubit. S-a bucurat. A plâns. A muncit.

L-am plâns și eu, mult. Mi-a fost atât de mare spaima de credeam că mor și eu. Frici, jale, atacuri de panică, lacrimi.

Într-o zi binecuvântată am realizat că pe lângă dispariția lui —dureroasă, fără-ndoială, plângeam pentru mine. Da, de fapt pe mine mă plângeam. Mie-mi plângeam de milă și de spaimă. Eu n-aveam curaj să trăiesc, să cred, să mă ridic în picioare. O validare care-a venit prea rar de la tata mă făcea fragil și-ntr-o seducție continuă în raport cu alții, modele de-mprumut care s-astupe golul.

M-am „aruncat” în copii, doi, să-mi iau vitalitate și sens. Și-a durat pân-am înțeles că nu-i drept față de ei, față de mine, față de nimeni. Că-i normal, dar nedrept.

Am încercat să am grijă, în felul meu, de mama. Îi spun „sărut mâna”, zilnic. Și, știu că-s norocos. Nu suntem de-acord tot timpul. Ne mai certăm pe chestiuni de organizare, da’ suntem împreună, echipă.

Tată de puradei, dar fără instrucțiuni de utilizare

Copiii cresc, iar provocările din partea lor sunt diferite și consistente.

Cel mare, puradelu’, de 12 ani jumate, e-n preadolescență. Asta vine la pachet cu situații noi, pe care nici el și nici eu nu le-am mai întâlnit. Și n-avem instrucțiuni de utilizare.

Cea mică, ea, puradica, e-o bombă de energie și de bucle și de capricii. N-are telecomandă, învăț din mers. Plină de umor și cu niște pârghii diferite cu care mă accesează după bunul plac. Un lucru-i cert! Femeile-s femei de mici! Și n-au ceva cu noi, bărbații, așa-s ele, pur și simplu.

Alte „animale”, alte logici de funcționare, alți timpi, alte resorturi, alte hărți, alte repere.

Doamne, ce glumă-i programarea asta de pe CD-ul de instalare!

Nu-i simplu să fii tată și să-ți faci și treaba bine. Eu plec și c-un handicap. Doi copii cu două mame, ca băieții mari. Parcă nu-i viața destul de complicată! Am mai și plusat!

În sfârșit, proiectul ăsta cu copiii, mi-ar plăcea să-mi iasă. Doar că-i treabă mai grea și mai solicitantă decât credeam trufaș, când judecam aspru, chiar pe tata. Am început să-nțeleg acum situații care mă enervau atunci. Tăceri, neputințe, discuții, amocuri, toate au sens.

Postura asta de tată e de departe cea mai grea „sarcină” de-ndeplinit. În egală măsură e cea mai frumoasă și paradoxal, ușoară. Cât despre răsplată, e mult peste ce-mi imaginam!
Și prima și-a doua oară, când am aflat c-o să fiu părinte, m-am simțit furat vieții mele dinainte.

Trăiam mai mult estetic decât etic, se-nțelege.

Da-mi plăcea teribil, nu atât de mine, cât mai mult ce mi se-ntâmpla. În plus, adulții nu fac copii, ci sex. De asta, atunci când chiar se-ntâmplă miracolul ăsta, copiii, nu ești pregătit. Eu n-am fost.

Nici carieră, nici casă, nici cont gras … dacă inventariez pragurile pe care marea majoritate vrea să le treacă înainte de-a avea copii, și nici emoțional. Cu toate astea, iată, trecem prin timp, noi, oamenii—că timpul stă. Și, așa, doi omuleți se uită cu încredere și cu dragoste la mine și-mi spun tată. Dacă nici asta nu-i magie, nu știu care mai e!

Nu idealizez ipostaza de părinte și-aș vorbi prostii să-mi arog merite nejustificate sau eforturi nefăcute. Mamele, bietele, ele-s „calul de bătaie”! Ele-s în linia întâi în devenirea asta miraculoasă … de la niște creaturi puțin mai mari decât o sticlă de cola de 2.5 litri spre zburdalnicii din parc care-aleargă-n jur și smulg priviri admirative.

Nu știu ce trebuie să fac să fiu un tată bun.

Sunt tributar modelelor pe care le-am avut eu și nu prea au avut treabă cu „parentingul”. Nu știu cum să mă poziționez acum, când cel mare simte nevoia să stea singur din ce în ce mai mult.

Mi-amintesc că tata-și dorea să mă țină strâns, lipit de el, în nopțile reci. Iar eu mă trăgeam. Deci, cred c-o să-i dau spațiul de care are nevoie. Obișnuit cu puradelul, nu știu cum să mă port cu cea mică. Alt gen, alte propuneri.

Deși mi-e clar că dragostea mea pentru ei e dincolo de vorbe și c-aș „trece prin foc” pentru ei, mi-e greu să-i „las” să fie. Iar asta se-nvață, așa că-s la fel de novice ca ei.

Ce știu, însă, e că n-o să-i mint, atât cât se poate. Și că voi fi prezent la apel, cât de des, și cât de proaspăt. Simt că-i mai puțin complicat decât pare.

Și-am mai zis, „sunt norocos, Slavă Domnului!”

Încă am cui spune „Sărut mâna”!
Iar cel mare încă mă ia de mână pe stradă și mi se cuibărește la piept.
Cea mică face ce vrea ea.

Sărut mâna, tată!