M-am bucurat nespus să văd că povestea echipei AutoVortex, campionii roboticii românești, a stârnit atât de multă atenție. Așadar, azi mă întorc la voi cu un interviu acordat de către Prof. Dr. Ionuț Valentin Panea, Academia de Studii Economice București. Managerul și instructorul echipei AutoVortex i se potrivește perfect proverbul românesc care mi-e tare drag: „omul sfințește locul”. 

AutoVortex — haosul frumos la care nu oricine se poate adapta

AutoVortex este deja la al optulea sezon competițional și numeroase premii. Ceea ce inițial a început într-un garaj mic, acasă la Ionuț, s-a extins pe parcurs, iar în prezent echipa își desfășoară activitatea la Hub-ul din cadrul Politehnicii București:

Echipa ar fi trebuit să lucreze doar în cadrul unui liceu, să fie coordonată de un profesor, de obicei de științe exacte, ceea ce nu e cazul la mine, și să fie așa un mediu semi-controlat. În schimb la noi e un haos frumos, nu avem niște reguli foarte stricte.

Competițiile de robotică, dar mai ales munca în echipă și pregătirile din cadrul AutoVortex, ajung să schimbe un copil radical:

Nefiind profesorul lor la școală, neștiind povestea lor de viață, noi primim copiii pe încredere. Îi lași, vezi cum se integrează în comunitate, și de obicei după 2-3 luni vezi dacă au stofă de AutoVortex sau nu. Fiindcă, deși sună pompos, chiar a devenit un stil de viață; un stil de viață mai haotic, mai dubios, dar foarte practic, la care nu se poate adapta oricine.

Performața generează așteptări

Conform spuselor lui Ionuț pregătirea în cadrul AutoVortex culminează cu momentul primei plecări, când are loc „ruptura completă de școală, de familie, de cercul restrâns, când văd că trebuie să se descurce pe cont propriu”, moment care îi transformă pe copii radical. „Tocmai comunitatea asta și mediul antrenant te schimbă foarte mult, pentru că ei văd că poți să câștigi, dacă muncești. Văd că e important să fii ajutat de colegi. Văd că vârsta nu contează.”

Este clar că vorbim și de un simț al responsabilității și de apartenența la grup, care își pune amprenta pe modul în care acționează tinerii. Pe de altă parte, cu toții sunt conștienț, după cum mărturisește îndrumătorul lor, de așteptările celorlalți:

Lumea are așteptări de la tine, nu îți poți bate joc, și trebuie să aperi un nume de echipă, de țară, de aceea ne-am și denumit echipa națională de robotică, pentru că suntem activi peste tot, și acceptăm copii de la toate liceele.

Când greșeala te învață …

În trecut, echipa AutoVortex obișnuia să achiziționeze piesele necesare construirii roboților, dar după ce și-au cumpărat imprimanta 3D aceștia și-au schimbat tactica. Și, deși cantitatea de materiale consumate este destul de mare, iar prețul pe măsură, Ionuț este de părere că greșeala este mama învățăturii. A lasa copiii să greșească, fără a-i pedepsi și critica, este un pas important în formarea acestora. Sacii plini cu piese stricate sunt dovada vie a faptului că și membri anteriori ai echipei au trecut printr-un proces continuu de perfecționare: „Avem efectiv saci întregi de piese failure 3D, pe care le ținem și totodeauna le arătăm copiilor ca dovadă că și cei dinaintea lor au greșit.”

La AutoVortex munca în echipă și libertatea sunt două concepte cheie. Se promovează creativitatea și depășirea limitelor: „Întâi facem modelul 3D, iar copiii au învățat să lucreze în Solidworks și Creo, două softuri care de obicei se folosesc la facultate și după ce te angajezi, dar care îți creează exact piesa care trebuie.” În urma modelării 3D, are loc printarea și apoi prima montare, care este de fapt un test pentru a vedea „unde se rup, de ce se rup, de ce au fost sau nu bune piesele” modelate în faza incipientă. După aceea urmează un test de stres, o simulare care le permite celor de la AutoVortex să prevadă unde și când se poate rupe o piesă: „asta îi fascinează pe copii cel mai mult, să vadă că totul e calculat și că nimic nu e la nimereală.”

Nevoia de încurajare

Deși, în spatele nostru stau mărturie zecile de trofee obținute de copii în competiții internaționale, cu părere de rău Ionuț ne confirmă încă o dată ceea ce copiii ne mărturisiseră deja. Mulți dintre profesorii de liceu îi înțeleg greșit:

De multe ori trebuie să inventăm boli ca să poată pleca, fiindcă dacă le faci o scutire și zici că plecă la concurs, apar primele răutăți: „A, te-ai dus să te plimbi, te-ai bronzat?” și abia îi așteaptă să se întoarcă, mai mult ca să îi prindă ori cu o lecție nefăcută, sau să-i asculte. Aș spune că e mai mult din răutate, ca să le arate că el hotărăște destinul lor.

Există și cazuri în care elevii sunt încurajați, dar acestea sunt destul de rare. Lipsa de încurajare, de susținere este demoralizatoare, iar acest lucru ar trebui să ne dea de gândit tututor:

Sunt cazuri foarte izolate în care sunt apreciați de profesori; noi nu cerem un statut special, dar măcar un pic de înțelegere, pentru că e greu să te pregătești, să reziști la stres, să muncești până la 2-3 dimineața și apoi din nou la școală.

Cu toate acestea, momentele în care oamenii recunosc cinstea pe care premiile obținute o aduc poporului român, deși puțini la număr, contează enorm pentru elevii noștri:

Unii oameni se bucură sincer, din tot sufletul, când văd că România a reușit să câștige locul I la un concurs, mai ales că este un domeniu atipic pentru România.

Prea puțin ajutor, prea puțină susținere …

„Noi ne cumpărăm singuri tot. Fiecare copil care vine în echipă aduce o contribuție. Am tot trimis mailuri, dar nu am primit niciun răspuns”,

a mărturisit managerul AutoVortex. În urma încercărilor eșuate de a găsi sponsori, echipa AutoVortex a decis să se susțină singură. Comparativ cu cazul altor țări, un motiv pentru care este greu să găsești colaboratori, este lipsa companiilor mari românești:

Am ajuns la concluzia că nu mai e nimic românesc în România. Când ne duceam în Israel sau în SUA, am remarcat că ei aveau o comunitate a cărei membri se ajutau reciproc și aveau de unde. Aveau toate firmele lor, complexul militar, toți trăgeau pentru echipele lor. Pe când în România … ce mai e românesc?

În străinatate pentru participarea la competiții copiii sunt finanțați în special de către companiile locale și instituțiile statului. În cazul Israelului, de exemplu, companiile militare finanțează echipele de robotică tocmai pentru a-i putea recruta pe cei ce se remarcă. La noi însă, acest sistem este incomplet. Deși elevii sunt buni, la finalizarea liceului de obicei drumul lor se separă de cel al echipei AutoVortex, și asta din cauză că nu există o perspectivă de viitor:

La noi când pleacă un copil te mai vezi cu el de sărbători, mai vorbești puțin pe WhatsApp și asta e tot. Adică legătura s-a rupt, pentru că nu există continuitate.

Autofinațarea și un robot creat în România

Echipa AutoVortex a luat în calcul chiar și varianta de a scoate pe piață roboți, pe care să îi vândă pentru a se finanța, dar și aici se lovesc de obstacolul unui sector slab dezvoltat în România:

Potențial există, dar copiii ar trebui ajutați, ca să nu îi mai forțezi să se autofinanteze; chiar ne gândeam să scoatem anumiți roboți pe piață, dar nu prea există piață pentru așa ceva și e greu peste noapte să schimbi stereotipuri.

De asemenea, ne-a mai menționat Ionuț Valentin Panea, roboții educativi pe care ei îi creează nu s-ar bucura de foarte mare popularitate, o variantă fiind creearea unor proiecte de o anvergură mai mare, eventual „un robot creat în România, care să poată înlocui munci repetitive”, astfel ducând și la o creștere a cererii de roboți și totodată limitarea importului de roboți fabricați în afară. Mai mult de atât, „ar fi mândria că e făcut în România”.

Ionuț Valentin Panea — cu gândul la viitor

Neexistând o continuitate, la finalizarea studiilor liceale, membri echipei AutoVortex sunt forțați de împrejurări să părăsească echipa. Învățați fiind cu un mediu în care munca practică predomină, în care deții libertatea de a crea și de a inova, ajung să devină foarte selectivi:

Prind curaj, văd că pot să câștige, dar după devin foarte pretențioși. Caută ceva practic, și când văd că nu li se oferă, de multe ori aleg varianta plecării. Am avut copii care au plecat în Anglia, SUA, sau Germania. Toți au ajuns foarte bine, chiar unul dintre ei a făcut practică la Audi, la divizia lor de mașini autonome, și chiar mi-a povestit că în anul II, când au venit să îi recruteze, l-au ales doar pe el datorită practicii din liceu.

Am discutat cu Ionuț despre sistemului educativ din România, dar și despre înțelegerea corectă a cerințelor pe care le are perfomanța: „mulți aleg domeniul de inginerie pentru diplomă, pentru că este valoroasă, și e nedrept, pentru că trebuie să aduci inovație și să fii creativ”.  Concluzia profesorului Ionuț Valentin Panea, omul care formează campionii roboticii românești, este că teoria este necesară pentru a crea o bază solidă, dar practica este aceea care ar trebui să departajeze studenții.